Ursul Brum dormea de multă vreme, într-o peșteră caldă, pe un pat de frunze uscate. Visa miere și ciuperci.
Într-o noapte, ceva l-a trezit. O picătură rece i-a căzut pe nas. Pic.
Brum a deschis un ochi. Apoi pe celălalt. S-a întins, a căscat și a zis, cu voce de somn:
„Gata, e primăvară!”
S-a ridicat și a ieșit din peșteră, călcând greu. Afară era lumină slabă și aer rece. Pe jos mai erau pete de zăpadă, iar copacii erau goi.
„Hei!” a strigat Brum. „Trezirea! E primăvară!”
Nimeni n-a răspuns. Pădurea era pustie și tăcută.
Brum a mers până la copacul cu scorbură. Scorbura era goală. A mers până la brazii unde stăteau veverițele. Cuiburile erau închise. A mers până la râu. Râul curgea singur, cu un sunet subțire.
„Nu-i nimeni!” a mormăit ursul. „Toți dorm. Și eu mă plictisesc.”
S-a așezat pe un buștean și și-a pus botul în labe. Pântecele i-a chiorăit.
„Mi-e foame, mi-e frig și mi-e urât”, a zis.
Atunci a auzit un ciripit, deasupra lui. Era o pițigoaică mică, albastră, cu burta galbenă.
„Bună dimineața, Brum! Ai ieșit devreme.”
„Prea devreme”, a oftat ursul. „Nu e nimeni treaz.”
„Eu sunt”, a zis pițigoaica. „Eu n-am dormit deloc. Pe mine nu mă plictisești.”
Ursul a ridicat capul.
„Dar nu e nimic de mâncare.”
„E ceva”, a zis pițigoaica. „Uite colo, sub frunze. Sunt rădăcini dulci, de care ți-e poftă după somn lung. Și mai încolo, lângă pietre, e o floare mică.”
Brum a mers, încet, și a săpat sub frunze cu laba. A găsit rădăcinile și le-a mâncat, una câte una. Aveau un gust pământiu și dulce.
Apoi a ajuns lângă pietre. Acolo, într-un colț, ieșise un ghiocel alb.
„Uite”, a zis pițigoaica. „Primăvara a început. Doar că începe în șoaptă, nu cu zgomot.”
Brum s-a uitat la floare, mult, fără să zică nimic. Era prima floare pe care o vedea în anul acela.
„E frumoasă”, a spus în cele din urmă.
„Vezi? Nu e nimeni treaz, dar nu ești singur.”
Ursul a zâmbit, cu botul plin de pământ.
În zilele care au urmat, pădurea s-a trezit puțin câte puțin. Veverițele au scos nasul. Ariciul a ieșit din frunze. Albinele au început să bâzâie.
Brum se plimba în fiecare dimineață pe cărarea lui, cu pițigoaica pe umăr, și le saluta pe rând.
„Bună dimineața! Eu am fost primul.”
Și nu mai era plictisit, pentru că știa acum ceva: când ești treaz și toți dorm, nu e nevoie să-i trezești. Poți să-ți găsești ceva de făcut și să aștepți, pe îndelete, ca ei să vină.
Seara, Brum s-a întors în peșteră, a căscat și s-a întins pe frunze. Piţigoaica a ciripit un ultim cântec, de la gura peșterii.
„Somn ușor, Brum.”
„Somn ușor.”
Și ursul a adormit, cu pântecele plin și cu inima liniștită.