Ursul păcălit de vulpe, de Ion Creangă

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Umblase toată noaptea după mâncare și nu găsise nimic. Când s-a făcut ziua, s-a dus la marginea drumului și s-a culcat sub o tufă, cu botul pe labe, să se gândească ce să mai facă.

Deodată i-a venit un miros de pește. Vulpea a ridicat capul și a văzut, departe pe drum, un car tras de boi.

„Iată ce așteptam eu”, și-a spus ea.

A ieșit de sub tufă și s-a întins în mijlocul drumului, nemișcată, de parcă ar fi fost moartă.

Când a ajuns carul lângă ea, țăranul a strigat la boi să stea. A venit s-o privească de aproape. Vulpea nici nu clipea, nici nu sufla.

„Ia te uită, a murit vulpea asta aici! Ce blană bună o să am pentru nevastă-mea”, a zis el.

A luat-o de după cap, a târât-o până la car și a aruncat-o deasupra peștelui. Apoi a strigat la boi, iar boii au pornit. Țăranul mergea pe lângă ei și tot le spunea să meargă mai repede, ca să ajungă degrabă acasă.

Numai că vulpea nu era moartă deloc. Cum s-au urnit boii, ea a început să împingă peștele cu labele, peste marginea carului. Carul scârțâia, țăranul mâna, iar peștii cădeau pe drum, unul câte unul.

Când a socotit că a aruncat destul, vulpea a sărit și ea din car, fără zgomot. A strâns peștii într-o grămadă și i-a dus la vizuina ei. Și a început să mănânce, că îi era tare foame.

Nu apucase bine să mănânce, că a venit ursul.

„Bună masa, cumătră! Ce de pește ai! Dă-mi și mie, că mi s-a făcut poftă!”

Vulpea nici n-a ridicat privirea.

„Pune-ți pofta în cui, cumetre. N-am muncit eu pentru gustul altuia. Dacă ți-e așa de poftă, du-te și tu și moaie-ți coada în baltă, ca mine, și o să ai pește.”

„Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele.”

Vulpea a rânjit.

„Ascultă, cumetre. Du-te diseară la băltoaca de la marginea pădurii. Bagă-ți coada în apă și stai pe loc, fără să te miști, până despre ziuă. Atunci smucește tare spre mal și o să scoți pește mult, poate îndoit și întreit față de cât am scos eu.”

Ursul n-a mai zis nimic. A alergat în fuga mare la băltoacă și și-a băgat toată coada în apă.

În noaptea aceea a început să bată un vânt rece, de îngheța limba în gură. A înghețat și apa din băltoacă, și a prins coada ursului ca într-un clește. Ursul stătea și stătea, și tot nu simțea niciun pește.

Spre dimineață l-a durut coada, i-a fost frig, și nu a mai putut răbda. A smucit o dată, din toată puterea. Și, sărmanul urs, în loc să scoată pește, a rămas fără coadă.

A început să mormăie și să sară în sus de durere. Și s-a supărat așa de tare pe vulpe, că a plecat să-i dea o lecție.

Vulpea, însă, era șireată și știa cum să se ferească. Se vârâse în scorbura unui copac din apropiere. Când l-a văzut pe urs venind fără coadă, a început să strige:

„Hei, cumetre! Ți-au mâncat peștii coada, sau ai fost prea lacom și ai vrut să nu mai rămână pește în baltă?”

Ursul a auzit că râde cineva de el și s-a supărat și mai tare. A alergat la copac, dar gura scorburii era strâmtă și el nu putea să intre. Atunci a căutat o creangă cu cârlig și a început să scotocească prin scorbură, ca s-o scoată pe vulpe afară.

Când ursul apuca vulpea de picior, ea striga: „Trage, nătărăule, mie nu-mi pasă, că tragi de copac!”

Iar când ursul agăța cârligul de copac, ea striga: „Vai, cumetre, nu trage, că-mi rupi piciorul!”

Degeaba s-a chinuit ursul, de i-au curs sudorile. Tot n-a putut să scoată vulpea din scorbura copacului.

Și iată așa a rămas ursul păcălit de vulpe.

Rezumat

O vulpe flămândă se face moartă în mijlocul drumului, iar un țăran o ia în car, peste peștele pe care îl ducea acasă. Vulpea împinge peștele jos din car, apoi sare și ea și își strânge hrana în vizuină. Ursul vine și cere și el pește. Vulpea îl trimite noaptea la baltă, să stea cu coada în apă până dimineața. Apa îngheață, coada ursului rămâne prinsă, iar când smucește, rămâne fără ea. Ursul aleargă supărat după vulpe, dar ea se ascunde într-o scorbură prea strâmtă pentru el. Vulpea râde de el, iar ursul rămâne păcălit.

Personaje

• Vulpea: șireată și mereu cu o idee la îndemână. Se preface moartă ca să fure peștele, apoi îl păcălește și pe urs.
• Ursul: mare și puternic, dar crede tot ce i se spune. Vrea pește de-a gata și face întocmai cum e învățat.
• Țăranul: mână carul cu pește și crede că vulpea e moartă. Nici nu bănuiește că peștele i se risipește pe drum.
• Boii: trag carul și merg încet, fără să știe ce se petrece în spatele lor.

Morala

Povestea arată ce se întâmplă cu cel care are încredere oarbă în sfatul altuia, mai ales când îl dă cineva care se gândește doar la burta lui. Cine vrea ceva, e bine să se gândească întâi cu capul lui.

Întrebări pentru copil

1. Cum a făcut vulpea de a ajuns peștele în vizuina ei?
2. De ce a ascultat ursul sfatul vulpii, deși nu știa cum se prinde peștele?
3. Tu ce i-ai fi spus ursului, ca să nu-și bage coada în baltă?

Despre poveste

Repovestire după Ion Creangă, Ursul păcălit de vulpe, tipărită întâia oară în Albumul macedo-român, București, 1880, și reluată în Convorbiri literare în 1885. Textul original se citește gratuit pe Wikisource, împreună cu celelalte scrieri ale lui Creangă. Creangă o numește anecdotă, nu basm, de aceea e mai scurtă decât Capra cu trei iezi.

Am păstrat toate întâmplările: vulpea moartă din drum, peștele aruncat din car, coada înghețată și scorbura strâmtă. Am scurtat vorbele vechi și am îndulcit două locuri: bătaia pe care o plănuiește ursul a devenit „o lecție”, iar blana pentru nevasta țăranului a rămas doar o blană bună.