Ursulețul care număra stelele

Într-o peșteră călduță, la marginea pădurii, trăia un ursuleț pe nume Brumă. Seara, mama lui îl băga în așternutul de frunze uscate și îi spunea noapte bună. Dar Brumă nu adormea.

Se răsucea pe o parte, apoi pe cealaltă. Auzea vântul printre brazi și un cuc care nu se culcase încă.

– Mamă, nu pot să dorm, a șoptit el.

– Ieși la gura peșterii și numără stelele, a spus mama. Eu sunt aici.

Brumă s-a târât până la gura peșterii și s-a uitat la cer. Era plin de puncte mici, aprinse.

– Una, a numărat el. Două. Trei.

La zece, o stea a clipit către el. La douăzeci, a început să-i fie puțin cald la urechi. La treizeci, a uitat dacă a numărat-o pe aceea mai mare, de lângă lună.

– Încep din nou, a mormăit.

A numărat iar. Una, două, trei. Pădurea se liniștise. Cucul tăcuse. Doar vântul mai trecea, încet, ca o mână pe spate.

La cincisprezece, Brumă a căscat. La șaisprezece, ochii i s-au închis singuri.

Mama l-a luat în brațe și l-a dus înapoi în așternut. El nu a simțit nimic. Visa că stelele sunt albine de argint, care se așază, una câte una, pe o floare uriașă.

Iar dimineața, când a deschis ochii, Brumă n-a mai știut câte stele numărase. Dar știa că era liniște și că mama dormea lângă el.