Ursulețul și mărgica de sticlă

Era odată un ursuleț mic și blând, pe nume Bombon.

Într-o dimineață, Bombon a ieșit la joacă în iarbă. Iarba era verde. Soarele era cald. Și în iarbă, ce să vezi? Ceva strălucea.

Era o mărgică de sticlă. Rotundă, mică și albastră.

– Oh! a zis Bombon.

A luat-o în labă. A ținut-o la soare. Mărgica a sclipit, albastră ca cerul.

– Mea! a spus Bombon. Mărgica e a mea!

A strâns-o în labă și a mers mai departe.

Pe o piatră stătea o păsărică mică, cu ochii mari.

– Cip, cip, a spus păsărica. Ce frumos strălucește! Pot să mă uit?

Bombon a ascuns mărgica la spate.

– Nu! Mea!

Păsărica a lăsat capul în jos.

– Cip, a zis ea, încet.

Bombon a mers mai departe. Dar mărgica nu mai strălucea la fel. Era tare în labă. Și Bombon nu se mai juca. Doar o ținea strâns.

S-a întors la piatră.

– Uite, a spus el. Poți să te uiți.

A deschis laba, încet. Păsărica s-a apropiat și a privit.

– Cip, cip! a cântat ea. Albastră! Ca cerul!

Bombon a râs. Așa a văzut și el cât e de frumoasă.

– Vrei s-o ții puțin? a întrebat el.

Păsărica a luat mărgica în cioc, cu grijă. A ținut-o în soare. Mărgica a sclipit pe frunzele din copac, albastră, aurie, albastră.

– Cip, cip, mulțumesc! a spus păsărica și i-a dat-o înapoi.

Bombon a luat mărgica. Acum era caldă și ușoară în labă.

– Hai să ne jucăm, a zis el.

Și s-au jucat toată dimineața, cu mărgica, cu iarba și cu soarele.

Seara, Bombon a pus mărgica sub pernă. A închis ochii. Și a visat albastru, ca cerul, și ca un prieten.

Noapte bună, Bombon.