Într-o seară, Teo a dormit la bunica. Afară începuse furtuna.
Trăsnetul a bubuit. Geamurile au tremurat. Și deodată, bzzt, toate luminile s-au stins.
„Bunico!” a strigat Teo și s-a ascuns sub pătură.
„Sunt aici”, a zis bunica din întuneric. „Am o lumânare și un prieten. Vino să vezi.”
A aprins lumânarea. Pe poliță, lângă ghiveciul cu busuioc, stătea un radio mic, de lemn, cu un cadran rotund și galben.
„Merge cu baterii”, a zis bunica. „Mai demult, în serile ca asta, toată casa se strângea în jurul lui. Nu era nimic de văzut. Doar de ascultat.”
A învârtit încet butonul. Radioul a pufăit, a șuierat, și apoi s-a auzit o voce blândă.
„Bună seara, copii. Astăzi vă spunem povestea unui cocoș care nu voia să cânte.”
Teo și-a scos nasul de sub pătură.
Vocea povestitorului era caldă, ca un ceai. Apoi s-a auzit o altă voce, mică și piuită: era cocoșul. Apoi una groasă și morocănoasă: era boul din grajd.
„Cum de sunt atâția oameni în radio?” a șoptit Teo.
„Sunt actori”, a zis bunica. „Fiecare ia o voce și o poartă ca pe o haină. Iar sunetele le fac tot ei, cu lucruri de acasă.”
În povestea de la radio s-au auzit pași pe pietriș. Teo a ascultat bine.
„Bunico, parcă ar fi pași adevărați!”
„Poate sunt făcuți cu degetele pe o tavă cu sare”, a râs bunica. „Vrei să încercăm și noi?”
Au căutat prin bucătărie. Bunica a luat o tavă și a presărat sare pe ea. Teo a mers cu două degete prin sare, tic-tic-tic, și chiar au sunat ca niște pași.
Apoi radioul a spus că a început să plouă în poveste.
„Eu știu cum se face ploaia!” a strigat Teo. A luat o foaie de ziar și a mototolit-o lângă urechea bunicii. Pssss. Chiar ploua.
Afară, adevărata furtună mai bubuia, dar de departe, și parcă nu mai era chiar atât de mare. Trăsnetul era doar un vecin care mută mobila.
Povestea de la radio mergea mai departe. Cocoșul se temea că nimeni nu-l va asculta. Dar dimineața, când soarele a ieșit din dealuri, cocoșul a cântat ușor, cu glas subțire, și toată curtea s-a trezit zâmbind.
„Și noi am făcut o poveste”, a zis Teo. „Eu am făcut pașii și ploaia.”
„Iar eu am făcut vocea cocoșului”, a zis bunica, și a cântat un chi-chi-ri-chi foarte mic. Teo a râs până i s-a făcut somn.
Radioul a spus „noapte bună” și s-a oprit încetișor. Bunica a stins lumânarea.
În întuneric, Teo nu s-a mai speriat. Știa acum că întunericul e doar locul în care sunetele se aud mai bine.
Când s-au aprins luminile, bzzt, Teo dormea, cu mâna pe radioul de lemn, încă puțin cald.