Zâna Munților și pasărea fără cântec

Sus, în munți, acolo unde norii se agață de brazi, locuia Zâna Munților. Avea un păr lung, cenușiu ca ceața, și o casă din piatră, cu ferestre pe care crescuseră licheni. Și avea o pasăre mică, albastră, care nu cântase niciodată.

Zâna îi spunea în fiecare dimineață:

– Hai, cântă. Toate păsările din pădure cântă.

Pasărea își învârtea capul, privea cerul, dar nu scotea niciun sunet.

Într-o zi a urcat în munți un păstor tânăr, cu turma lui. S-a oprit la poarta zânei să ceară apă. Atunci a auzit-o pe zână vorbind cu pasărea, tot mai încet, tot mai trist.

– Poate nu are cântec, a zis păstorul. Sau poate ți-l spune altfel.

– Altfel? a întrebat zâna. Cum?

– Nu știu. Eu nu sunt zână. Dar dacă stau lângă oile mele și tac, aud lucruri pe care nu le aud când vorbesc.

Zâna a rămas pe gânduri. Când păstorul a plecat, ea a tăcut. N-a mai spus „cântă”. A stat în prag și a ascultat.

A ascultat vântul printre brazi, un pârâu care curgea pe sub piatră, un clopot de oaie venind de departe. Și a văzut cum pasărea albastră își mișcă aripile în același ritm cu vântul, cum își apleacă capul când sună clopotul, cum se așază pe umărul ei și stă, caldă și grea, ca o inimă mică.

Atunci a înțeles că pasărea nu era fără cântec. Ea asculta munții, iar zâna nu avusese răbdare să asculte odată cu ea.

De atunci, în fiecare seară, Zâna Munților și pasărea albastră ședeau împreună pe prag, până se făceau stelele mari. Nu vorbeau, nu cântau, și le era bine.