A fost odată ca niciodată, într-un munte cu vârful în nori, un zmeu cu trei guri și un singur nas. Se numea Zmeoaie-Mare, nu că ar fi fost el rău, ci doar că așa îi plăcea numele.
Zmeul avea o peșteră curată, o grămadă de aur și o pernă moale. Nu avea însă răbdare cu răceala.
Într-o dimineață de toamnă s-a trezit cu nasul înfundat și cu un gâdilat în vârf, care urca și urca.
„Ah... ah... ahșiiii!”
Din nas i-a țâșnit un nor de scântei, cu miros de pâine arsă. Perna s-a făcut cărbune, covorul s-a făcut fum și pisica zmeului, care dormea pe prag, a plecat cu mustățile zbârlite.
„Ahșiii! Ahșiii!”
Au urmat încă două. Din pereți au căzut bucăți de var, iar cuiul cu pălăria s-a prăjit pe loc.
Zmeoaie-Mare s-a așezat pe un bolovan și a oftat, tot cu scântei.
„Trebuie să cobor în sat”, a zis. „Poate cineva știe un leac.”
Dar în sat, lucrurile au mers prost de la început. Zmeul a intrat pe poartă, a vrut să spună „Bună ziua”, dar a ieșit „Bună zi... ahșiiii!”. Gardul unui om s-a făcut jar, iar o găină care trecea s-a transformat, dintr-odată, în friptură. Zmeul a roșit până în vârful urechilor.
Oamenii au fugit pe la ferestre. Un copil mai curios, o fetiță cu două codițe pe care o chema Aniuța, a rămas pe loc, cu o lingură de lemn în mână.
„Nu te mai apropia!”, a strigat mama ei.
„Dar nu e rău”, a spus Aniuța. „E răcit. Uită-te la nasul lui, e roșu ca un ardei.”
Zmeul a tras din nas, cu un sunet ca de acordeon stricat. „Am încercat peste tot”, a zis cu glas înfundat. „Nimeni nu știe cum să mă vindece. Fiecare strănut îmi mai arde o jucărie.”
Aniuța s-a gândit un pic, cu lingura la bărbie.
„Bunica mea zice că, atunci când strănuți, trebuie să ai ceva la îndemână”, a spus ea. „Nu să dai foc la lume. Stai aici, vin imediat.”
Și a fugit. S-a întors cu un coș de tigăi mari de fontă, cu un ceaun și cu o pătură ud-leoarcă, trasă dintr-un jgheab.
„Pune-ți tigaia în fața nasului”, a zis Aniuța. „Scânteile or să dea în ea, nu în gard.”
Zmeul a clipit cu toate trei perechile de ochi. „Și dacă nu merge?”
„Atunci avem pătura.”
Zmeul a ținut tigaia în fața nasului. A tras aer în piept. Și iar i s-a gâdilat în vârf.
„Ahșiii!”
Scânteile s-au lovit de tigaie cu un clinchet vesel și s-au rostogolit în ceaun, unde au făcut un fâș mic și au murit. Nici un gard nu a luat foc.
Oamenii s-au întors, încet, la ferestre. O femeie a ieșit cu un coș de cartofi. Un bătrân a spus: „Dacă tot ai scântei, ai vrea să le pui la treabă?”
Așa s-a făcut că, în cele din urmă, zmeul a rămas în sat până i-a trecut răceala. Fiecare strănut al lui a fost prins în câte o tigaie, iar dedesubt, în ceaun, se coceau cartofi, mere și o pâine rotundă pentru toată lumea. Era cea mai bună pâine din munți, cu coaja crocantă și miros de fum bun.
Când i-a trecut, în a treia zi, Zmeoaie-Mare a spus un „ahș...” mic, de-abia auzit, și nu s-a mai întâmplat nimic.
„Nu mai strănut”, a șoptit el, mirat.
Aniuța a chicotit. „Păcat. Pâinea era bună.”
Zmeul a ridicat din umeri, cu gura din mijloc zâmbind. „Mai vin și toamnele cu guturai”, a spus. „Te anunț eu din timp.”
S-a întors la peștera lui, cu o tigaie pe umăr, cadou de la sat, și a dormit în noaptea aceea pe o pernă nouă, moale, făcută de fetița cu codițe și de mama ei.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.