Ariciul care a cerut iertare

Într-un copac de la marginea pădurii trăia o veveriță pe nume Alună. Sub copac, într-o grămadă de frunze, locuia ariciul Ghimpe. Erau vecini de multă vreme și se salutau în fiecare dimineață.

Într-o zi, Alună a cules mere pentru iarnă. Le-a pus într-un coș de nuiele, lângă rădăcina copacului, și s-a dus după altele.

Ghimpe se trezise cu stângul. Îl durea o labă, ploaia îi udase frunzele, iar în stomac îi chiorăiau mațele. A ieșit morocănos din culcuș, a dat peste coș și s-a împiedicat.

Coșul s-a răsturnat. Merele au rostogolit care încotro, prin noroi.

„Ce coș prost pus!” a mormăit Ghimpe. Nu s-a oprit să le adune. S-a răsucit pe loc și a plecat repede, cu ghimpii zbârliți.

Alună s-a întors și a găsit merele risipite. S-a așezat lângă coș și a tăcut mult. Apoi le-a strâns, unul câte unul, și le-a spălat la izvor.

Ghimpe a petrecut ziua ascuns. Mânca ciuperci, dar nu le simțea gustul. Se tot gândea la mere, la noroi și la fața veveriței.

Seara s-a băgat în culcuș. Frunzele îl gâdilau, luna se uita printre crengi. Dar somnul nu venea.

„Nu am făcut nimic rău, doar m-am împiedicat”, și-a zis el. Pe urmă s-a corectat, mai încet: „Nu m-am oprit. Asta e partea rea.”

S-a răsucit pe o parte, apoi pe alta. Pe la miezul nopții a șoptit rugăciunea pe care o știa de la bunica lui arici: „Doamne, iartă-mă și ajută-mă să fac ce trebuie.”

Deodată i s-a părut că nu mai e atât de greu. Dar tot nu putea dormi. Pentru că știa ce trebuie să facă.

A doua zi, în zori, Ghimpe a luat cel mai frumos măr din livadă, roșu și rotund. A urcat până la rădăcina copacului. Inima îi bătea tare.

Alună tocmai cobora.

– Bună dimineața, Alună, a zis ariciul, cu glasul tremurat. Ieri ți-am răsturnat coșul și am plecat fără să te ajut. A fost urât din partea mea. Îmi pare rău. Mă ierți?

Veverița s-a uitat la el cu ochi mari. Nu se așteptase.

– Ieri am fost tare supărată, a spus ea sincer. Dar văd că ți-a fost și ție greu. Te iert, Ghimpe.

– Chiar? a întrebat ariciul.

– Chiar, a zâmbit Alună. Mai ales că ai venit tu la mine. Nu era ușor.

Ghimpe i-a întins mărul. Alună l-a luat și l-a tăiat în două. Au mâncat împreună, pe rădăcina groasă, în soarele dimineții.

– Mi s-a luat o piatră de pe inimă, a mărturisit ariciul.

– Și mie, a spus veverița.

După aceea, Ghimpe a ajutat-o să care coșul la adăpost. Toată ziua a fost liniște bună în pădure.

Seara, Ghimpe s-a culcat în frunzele lui uscate. A spus din nou rugăciunea, dar acum a adăugat: „Mulțumesc că m-ai ajutat să cer iertare.”

Și a adormit pe loc, cu un zâmbet pe botic.