Mulțumesc pentru supa caldă

Era o dimineață rece. Vrăbiuța Pui s-a trezit în cuibul ei și a zis:

– Brrr! Mi-e frig. Mi-e foame.

A zburat până la o fereastră. Pe pervaz era o masă mică, de păpuși. Pe masă, o strachină cu supă caldă, o felie de pâine și o cană cu apă.

Cineva le pusese acolo pentru ea.

Pui s-a uitat la supă. Aburul urca încet. Pui s-a uitat la pâine. Era moale.

Și a început să ciugulească. Ciu, ciu, ciu. Supa era caldă. Pâinea era bună. Apa era limpede.

– Mmm, a zis Pui. Ce bine!

Când s-a săturat, s-a oprit. S-a gândit puțin. Pe mama ei o auzea mereu spunând ceva după masă.

– Mulțumesc pentru supa caldă, a ciripit Pui.

– Mulțumesc pentru pâinea moale.

– Mulțumesc pentru apa limpede.

Și apoi, cu glasul cel mai mic:

– Mulțumesc, Doamne, că am ce mânca.

Din casă, la fereastră, a apărut un copil cu un zâmbet mare. Pui nu s-a speriat. Doar a mai ciripit o dată, vesel, și a zburat spre cuib.

Pe drum, soarele a ieșit din nori. Pui avea burtica caldă, inima caldă și aripile ușoare.

– Mulțumesc pentru soare, a mai spus ea.

Și a intrat în cuib, la mama, care o aștepta cu aripile deschise.

– Unde ai fost, Pui?

– La o masă mică, a spus Pui. Și am spus mulțumesc.

Mama a strâns-o la piept. Afară, vântul s-a oprit și toată lumea s-a odihnit.