Bunicul și poteca din spatele casei

În spatele casei bunicului era o potecă. Nu o făcuse nimeni cu lopata. Se făcuse singură, din pași, an după an, printre floarea-soarelui, până la poarta vecinilor.

Matei, nepotul, venise la bunic pentru vară. Avea șapte ani și multe idei.

Într-o dimineață a văzut că poteca era plină de bătături, iar iarba de pe margine se așternuse.

– Bunicule, a zis el, poteca asta strică grădina. Hai s-o astupăm cu pământ și să sădim flori!

Bunicul a ridicat sprâncenele.

– Poți s-o astupi, a spus el. Dar întâi hai să stăm pe bancă și să vedem cine trece pe ea.

S-au așezat pe banca de lângă ușă. Bunicul a scos din buzunar două felii de pâine cu miere și i-a dat una lui Matei. Au mâncat și au așteptat.

Prima care a trecut a fost pisica vecinilor, cu coada sus. Se ducea la bunic, la farfuria cu lapte. Bunicul o punea acolo în fiecare dimineață.

– Aha, a zis Matei. Pisica.

Apoi a venit o fetiță, cu o găleată mică.

– Bună dimineața! a strigat ea. Mama vă trimite niște zmeură!

Era Doina, vecina din casa de peste gard. Bunicul a luat găleata și i-a dat în schimb un buchet de busuioc din grădină.

– Mulțumesc, Doina. Spune-i mamei că vin diseară la o cafea.

Doina a plecat pe poteca bătută, cu busuiocul în mână.

Pe urmă a trecut bunica vecinilor, cu un coș. Ducea o pâine caldă. Apoi un băiat cu o minge, care voia să știe dacă Matei vine la fotbal. Apoi un cățeluș care s-a învârtit în jurul banchii și a plecat.

Când soarele a ajuns în creștet, bunicul a întrebat:

– Câți au trecut?

Matei a numărat pe degete.

– Șase. Cu cățelușul, șapte.

– Și toți au mers pe poteca asta?

– Da, bunicule.

Bunicul a zâmbit.

– Aceasta nu e doar o potecă, Matei. E drumul pe care ne ajungem unii la alții. Dacă o astupăm, vom avea o grădină mai frumoasă. Dar vom avea și un gard mai înalt.

Matei s-a uitat la poteca bătută. Printre floarea-soarelui se vedeau urme mici și urme mari, vechi și noi.

– Dar iarba se strivește, a zis el încet.

– Se strivește, a încuviințat bunicul. Hai să-i facem loc ca să nu se strivească prea tare.

Au luat câteva pietre late din fundul curții și le-au așezat ca pe trepte, una după alta, de-a lungul potecii. Iarba a rămas pe margine, iar pașii au rămas pe pietre.

Când au terminat, Matei era plin de țărână până la coate.

– Mai e ceva de făcut? a întrebat el.

– Mai e, a spus bunicul. Ia felia asta de pâine cu miere și du-o Doinei. Să vadă că poteca are acum pietre.

Matei a luat pâinea și a alergat pe poteca nouă. Pietrele erau calde de la soare. La poarta vecinilor, Doina l-a întâmpinat cu zmeură.

Seara, bunicul s-a uitat pe fereastră. Poteca, cu pietrele ei, strălucea în lumina apusului.

– Acum e a noastră, a zis el. A tuturor.

Și Matei, care se culcase cu picioarele pline de pământ, a adormit zâmbind.