Clopoțeii de la sania bunicului

Andrei petrecea fiecare Ajun la bunici, la sat. Casa lor mirosea a mere coapte și a lemn de fag. Dar anul acesta, lui Andrei i se părea că lipsește ceva.

Nu era zăpadă. Afară bătea un vânt umed și cerul era cenușiu. Cum să fie Crăciun fără zăpadă?

După-amiază, plictisit, Andrei s-a urcat în pod. Era frig și întuneric, iar în colț, sub o pătură veche, a găsit ceva mare.

A tras pătura. Dedesubt era o sanie de lemn, cu tălpile subțiri și o curea roșie pe care erau prinși clopoței de alamă.

A scuturat cureaua. Clopoțeii n-au scos niciun sunet. Erau înnegriți și lipiți unul de altul.

Andrei a coborât cu sania în brațe.

– Bunicule, ce e asta?

Bunicul și-a ridicat ochelarii pe frunte și a zâmbit larg.

– Sania mea, a spus el. Credeam că s-a pierdut.

L-a așezat pe Andrei lângă sobă. A luat o cârpă și un pic de oțet, și au început să frece clopoțeii, unul câte unul. Încet, alama s-a luminat.

– Când eram de vârsta ta, a povestit bunicul, aveam un cal care se numea Murgu. Într-o seară de Ajun, tata m-a pus în sanie și am pornit prin sat. Era zăpadă până la genunchi.

– Și clopoțeii sunau? a întrebat Andrei.

– Sunau, a zis bunicul. Se auzeau de la un capăt la celălalt al satului. Oamenii ieșeau pe prag, cu lumânări în mână, să vadă cine trece. Unii ne dădeau câte un covrig. Alții doar ne făceau cu mâna.

– Și apoi?

– Apoi ne-am întors acasă, cu obrajii roșii. Mama mea ne aștepta cu lapte fierbinte. Țin minte că am adormit în sanie, pe drum, iar tata m-a dus în brațe.

Bunicul a tăcut puțin și a scuturat cureaua. De data asta, clopoțeii au sunat. Un sunet mic, limpede, ca niște picături de apă.

Andrei a ascultat cu ochii mari.

– Bunicule, nu e zăpadă. Dar pot să sune și așa?

– Pot, a spus bunicul. Hai să vedem cine ne aude.

Au ieșit amândoi în curte, cu sania în mână. Bunicul a ținut cureaua sus și clopoțeii au sunat peste gard. Vecina, doamna Maria, a deschis fereastra. Apoi a ieșit și vecinul din dreapta, și copiii din casa de vis-a-vis.

– Se aud clopoței! a strigat o fetiță. E ca pe vremuri!

Curând, în fața porții au fost zece oameni, cu paltoane peste pijamale. Bunica a scos o tavă cu mere coapte. Cineva a adus covrigi.

Andrei a ținut cureaua în mâini, și clopoțeii au sunat pentru el.

În noaptea aceea, în timp ce Andrei dormea, a început să ningă. Fulgii mari au acoperit curtea, gardul și sania lăsată lângă ușă.

Dimineața, Andrei a tras perdeaua și a văzut tot satul alb. A zâmbit.

– Au adus zăpada, a șoptit el. Clopoțeii au adus-o.

Bunicul, din ușă, n-a spus nimic. S-a uitat la sanie și a zâmbit și el.