Fat-Frumos și calul alb din noaptea de Ajun

A fost odată ca niciodată, într-o iarnă cu zăpadă cât casa, un Făt-Frumos care avea un cal alb. Calul se numea Argint și știa să vorbească în șoaptă, numai când nu era nimeni în apropiere.

Într-o seară, chiar în ajun de Crăciun, Făt-Frumos se întorcea acasă prin trecătoarea munților. Viscolul se pornise. Zăpada intra în ochi, iar drumul se pierduse sub albul de peste tot.

– Argint, a spus el, nu mai văd cărarea.

Calul și-a scuturat coama.

– Nici eu, a șoptit el. Dar uite, acolo. O lumină.

Departe, între doi brazi, licărea o fereastră mică, galbenă ca mierea. Făt-Frumos a strâns frâiele și au pornit spre ea.

Drumul a durat mult. Gerul le pătrundea prin haine și prin blană. Argint mergea cu capul jos și cu pasul răbdător, fiindcă știa că nu e voie să te grăbești prin nămeți.

Când au ajuns, era o colibă de lemn, cu acoperișul acoperit de zăpadă. Făt-Frumos a bătut la ușă.

A deschis o bătrână cu năframă albă. Se uita la ei fără să se mire, ca și cum i-ar fi așteptat.

– Intră, a spus ea. Mai e loc.

Înăuntru ardea focul, iar pe masă era o singură farfurie, o singură lingură, un singur colac. Bătrâna trăia singură în pădure, de mulți ani.

– Dar sunt doi, a zis Făt-Frumos. Și un cal.

– Atunci mai întind un șervet, a răspuns ea. În seara de Ajun, nimeni nu trebuie să rămână afară.

A adus fân proaspăt pentru Argint, în șura din spatele colibei. A tăiat colacul în trei. A pus pe masă tot ce avea: nuci, miere, o oală de fasole cu ceapă. Nu era multă mâncare, dar se întindea cât să ajungă.

Au stat toți la masă. Focul trosnea. Vântul bătea în pereți și nu putea intra.

– De când nu ai mai avut oaspeți? a întrebat Făt-Frumos.

– De când a plecat fiul meu în lume, a spus bătrâna. Au trecut șapte ierni. În fiecare Ajun aprind lumina la fereastră, în caz că se întoarce, sau în caz că trece cineva pe aici.

Făt-Frumos a lăsat lingura jos. Și-a amintit că el nu se mai dusese acasă de mult, și că mama lui, la depărtare, aprindea poate și ea o lumină.

– Mâine plec spre casă, a spus el încet. Dar nu înainte să-ți las ceva.

A scos de la brâu un clopoțel mic, de argint, din cele pe care le primise la botez.

– Când te simți singură, sună-l, a zis el. Eu îl voi auzi, oriunde aș fi.

Nu se știe dacă așa era cu adevărat. Dar bătrâna l-a luat în palmă și a zâmbit.

Noaptea au dormit toți în căldură. Argint a visat la câmpuri verzi. Făt-Frumos a visat la mama lui și la casa de acasă.

Dimineața, viscolul se oprise. Cerul era senin, iar soarele făcea zăpada să scânteieze ca sticla.

Făt-Frumos a urcat pe Argint și a pornit pe drumul bun, care acum se vedea limpede. La poartă s-a întors și a făcut cu mâna. Bătrâna stătea în prag, cu clopoțelul în pumn.

Au ajuns acasă către seară. Mama lui aprinsese lumina la fereastră, chiar ca bătrâna din munți.

Au stat la masă cu toții, în Ajunul acela, și a fost cald.

Și se spune că în fiecare an, la miezul nopții, se aude departe, peste munți, un clopoțel mic de argint. Cine îl aude nu se mai simte singur.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.