Cozonacul care a crescut peste noapte

Cu o zi înainte de Paște, în casa bunicii mirosea a lămâie, a vanilie și a făină.

Ana stătea pe un scaun, lângă masă, cu mânecile suflecate.

– Bunico, eu vreau să fac cozonacul! a spus ea.

– Atunci hai, a zis bunica. Spală-ți mâinile.

Ana și le-a spălat. Bunica a pus pe masă un castron mare. În el era aluatul, moale și neted ca o pernă.

– Îl frământăm puțin, a spus bunica. Așa. Cu palmele. Încet.

Ana a apăsat aluatul. Era cald și se lipea puțin de degete. A râs.

– E ca plastilina! a zis ea.

– E mai bun decât plastilina, a răspuns bunica, zâmbind. Dar acum trebuie să-l lăsăm să crească.

Bunica a acoperit castronul cu un ștergar alb.

– Și cât stă? a întrebat Ana.

– Până crește.

– Dar cât durează?

– Destul.

Ana s-a uitat la castron. Aluatul nu se mișca. Ana a numărat până la zece. Nimic. A numărat până la douăzeci. Tot nimic.

– Bunico, nu crește!

– Crește, dar nu se vede, a spus bunica. Aluatul crește când nu se uită nimeni la el.

Ana a oftat. A luat un ou roșu din coș și l-a învârtit pe masă. A desenat o floare în aer. A mers prin bucătărie în vârful picioarelor. Apoi s-a întors la castron și a ridicat colțul ștergarului.

Aluatul era la fel.

– Hai să facem altceva, a spus bunica. Hai să împletim ștergarul pe care-l pun pe masă mâine.

S-au așezat pe canapea. Bunica i-a arătat cum se trece firul pe sub și pe deasupra. Ana a făcut un rând strâmb. Apoi încă unul, mai drept.

Afară s-a înserat. Bunica a aprins lumina mică din bucătărie. Ana a început să caște.

– Du-te la culcare, i-a spus bunica. Cozonacul crește singur.

– Dar dacă nu crește?

– O să crească. Ai încredere în el.

Ana s-a băgat în pat. Pe întuneric auzea doar ceasul din hol. Tic, tac. Tic, tac. Și s-a gândit la aluatul din castron, sub ștergar, în liniște.

Dimineața, a fugit în bucătărie în pijama.

Ștergarul era ridicat ca un deal mic. Ana l-a dat la o parte, cu grijă.

Aluatul crescuse. Era mare, rotund și umflat.

– Bunico! a strigat Ana. A crescut! A crescut peste noapte!

– Ți-am spus, a zis bunica. Unele lucruri se fac singure, dacă le lași timp.

Au pus aluatul în tavă și l-au dat la cuptor. Ana s-a așezat pe un scaun, aproape, și a așteptat. De data asta nu s-a mai plictisit. A privit cum cozonacul se făcea auriu.

Când bunica l-a scos, mirosul a umplut toată casa.

– Tu l-ai făcut, a spus bunica. Cu mâinile tale și cu răbdarea ta.

Ana a zâmbit larg.

Iar în acea dimineață de Paște, cozonacul a avut cel mai bun gust din lume.