Greierele care și-a pierdut cântecul

Într-o livadă cu meri trăia un greiere mic, pe nume Cricri. În fiecare seară, când se făcea întuneric, el cânta: cri-cri, cri-cri, cri-cri.

Cântecul lui era mic și rotund. Se auzea printre frunze, printre iarbă și printre florile adormite.

Într-o dimineață, Cricri s-a trezit și a vrut să cânte. A deschis gura. Dar n-a ieșit nimic. Nici cri, nici cri-cri. Doar un fâș, ca vântul printre paie.

– Unde mi-e cântecul? a șoptit Cricri.

S-a uitat sub frunză. Nu era. S-a uitat în iarbă. Nu era. S-a uitat în pantoful vechi de lângă gard. Nu era nici acolo.

Atunci a pornit să-l caute.

A ajuns întâi la broscuța din baltă.

– Bună ziua, broscuțo. Nu mi-ai văzut cântecul?

– Oac, oac, a zis broscuța. Eu am doar al meu. Dar poți să mi-l împrumuți pe-al meu, dacă vrei.

Cricri a încercat: „Oac!” Dar era prea mare pentru el, și s-a speriat de cât de tare suna.

– Mulțumesc, broscuțo. Nu-i al meu.

A mers mai departe și a întâlnit o albină.

– Bzzz, a zis albina. Eu cânt când zbor. Vino cu mine și o să cânți și tu.

Cricri a încercat să zboare, dar el nu prea știa. A făcut un salt, a căzut într-o floare și a ieșit plin de polen. Albina a râs, bzzz-bzzz, iar el a râs fără sunet.

– Nici ăsta nu-i al meu, a zis Cricri.

Soarele a trecut peste livadă. Cricri s-a așezat pe o piatră cu mușchi, obosit. Se făcea seară. Pe cer a apărut o lună subțire, ca o felie de pepene.

Atunci, din iarbă, a început să se audă ceva: un greiere mai mic, cu o voce subțire, cânta fără să știe cuvintele. Cri… cri…

Era puiul de greiere de la marginea livezii. Nu cântase niciodată. Își căuta cântecul, așa cum și-l căutase Cricri.

– Nu știu cum se face, a șoptit puiul. Mă auzi?

– Te aud, a zis Cricri. Cânți foarte frumos.

– Dar nu sună ca al tău.

Cricri a zâmbit. Și atunci și-a dat seama că nu are nevoie să caute nimic. Își aducea aminte cum se cântă. Nu din gât. Din inimă.

A tras aer adânc. Și a cântat: cri-cri, cri-cri.

Cântecul a ieșit mic și rotund, exact ca înainte. Puiul a cântat și el, ceva mai încet. Cri-cri, cri-cri. Împreună se auzeau ca doi clopoței mici.

Broscuța a ridicat capul din baltă. Albina s-a oprit pe o floare. Livada întreagă a tăcut ca să asculte.

– Cântecul nu se pierde niciodată, a spus Cricri. Doar se ascunde, când ne e frică. Iar când cineva ne ascultă cu drag, iese singur.

Au cântat până când luna s-a ridicat deasupra merilor. Apoi au adormit, unul lângă altul, pe piatra cu mușchi.

Și livada a rămas liniștită, cu un cri-cri mic care se auzea tot mai încet, tot mai încet, până a adormit și el.