Iepurașul și oul nevopsit

Era odată un iepuraș mic și cuminte, pe nume Fulg.

Fulg avea un coș. În coș erau ouă. Ouă roșii, ouă galbene, ouă albastre, ouă cu buline și ouă cu dungi.

Dar mai era un ou. Unul singur. Era alb. Nu era roșu. Nu era galben. Nu avea buline și nu avea dungi.

– Oh, a zis Fulg. Tu ai rămas nevopsit.

Oul alb n-a spus nimic. Stătea tăcut în colțul coșului.

Fulg a luat coșul și a pornit prin iarbă. Trebuia să ducă ouăle la casa din vârful dealului, unde copiii se trezeau de dimineață.

Pe drum a întâlnit o albină.

– Bzzz, a zis albina. Ce ouă frumoase! Roșu, galben, albastru! Dar ăsta de ce e alb?

Oul alb s-a făcut și mai mic în coș.

– Nu știu, a spus Fulg. Dar uite ce alb curat are. Ca laptele.

Albina a zbârnâit mai departe.

Fulg a mers, a mers, și a ajuns la un pârâu. Pe mal stătea o broscuță.

– Oac, a zis broscuța. Ce coș plin! Dar oul acela alb parcă nu se potrivește.

Fulg s-a oprit. S-a uitat la oul alb. Oul alb nu se mișca.

Atunci Fulg a luat oul în labe, ușor, și l-a ținut la piept.

– Se potrivește, a spus el. E oul meu. Și îl iubesc la fel de mult ca pe celelalte.

Oul alb a simțit labele calde ale lui Fulg. Și i s-a făcut bine, ca atunci când te învelește cineva cu o pătură.

Au ajuns sus, pe deal, când soarele abia se ridica. Fulg a pus coșul pe pragul casei. Ouăle roșii au sclipit. Ouăle galbene au sclipit. Ouăle albastre au sclipit.

Iar oul alb? Soarele s-a uitat la el și l-a făcut auriu, ca o mică lumină.

Dimineața, o fetiță a deschis ușa și a strigat:

– Ouă! Câte ouă! Dar uitați-vă la ăsta! E alb și strălucește!

L-a luat în mână, cu grijă.

– Pe ăsta îl țin eu, a spus ea. Chiar lângă pernă.

Fulg a ascultat din tufiș, cu urechile ridicate. A zâmbit.

Apoi s-a întors pe dealul lui, prin iarba udă de rouă. Era obosit, dar mulțumit.

Și dacă ai fi stat lângă el, l-ai fi auzit șoptind:

– Fiecare ou e bun așa cum e.

Iar în casa de pe deal, oul alb stătea lângă pernă, cald și liniștit.

Noapte bună, Fulg. Noapte bună, ou alb.