Mielușelul care a găsit drumul acasă

Era odată un mielușel alb, cu lână moale ca norii. Îl chema Lănuț.

Într-o seară, în ajunul Paștelui, Lănuț se juca pe pajiște. Mirosea a iarbă și a flori. Turma se întorcea încet spre casă, iar Lănuț, uite, mai avea de fugit puțin.

A fugit după un fluture. Apoi după o floare. Apoi după umbra lui, care se făcea tot mai lungă.

Când s-a oprit, a ridicat capul.

Turma nu se mai vedea.

– Mee? a spus Lănuț. Mee-mee?

Nimeni nu a răspuns. Doar vântul a foșnit prin iarbă.

Lănuț a simțit că i se strânge burtica. Cerul se făcea albastru-închis. Primele stele se aprindeau, una câte una.

Și atunci a făcut ce știa să facă. S-a oprit. A rămas locului. A tras aer în piept: o dată, de două ori, de trei ori.

– Nu fug, și-a spus el. Stau și ascult.

A ascultat. Mai întâi n-a auzit nimic. Apoi a auzit un greier. Cri-cri. Apoi un câine, departe: ham, ham. Apoi un clopoțel mic, din turmă. Ding, ding.

– Mee! a strigat Lănuț. Vin!

A pornit spre clopoțel. Mergea încet, cu pași mici, și se oprea din când în când să asculte din nou. Ding, ding, spunea clopoțelul, mai aproape.

Pe drum a trecut pe lângă o poartă de lemn și pe lângă un copac bătrân. Le știa. Le văzuse dimineața.

Și deodată, în depărtare, a văzut o fereastră luminată. Galbenă, caldă, ca o mică lună în casă.

– Acolo e acasă, a șoptit Lănuț.

A mers până la poartă. Mama lui îl aștepta, cu botul ridicat.

– Mee, mielușelul meu, a spus ea. Te-am chemat.

– Te-am auzit, a răspuns Lănuț. Am stat liniștit și am ascultat.

Mama l-a atins cu nasul pe frunte.

– Bravo, a zis ea. Așa te găsești de fiecare dată.

Lănuț a intrat în staul, pe paiele moi. Lângă el, ceilalți miei respirau încet. Afară, stelele străluceau peste dealuri. Mâine avea să fie zi de sărbătoare, cu clopote și cu lumină.

Lănuț și-a lăsat capul pe paie. A închis un ochi. Apoi pe celălalt.

Ding, ding, mai cânta clopoțelul, tot mai încet.

Noapte bună, Lănuț.