Ileana Cosânzeana și cele trei fire de lână

A fost odată ca niciodată, într-un sat de la poalele munților, o fată pe nume Ileana. Avea părul cosit în două cozi lungi, ca niște raze de soare, și de aceea toți îi ziceau Cosânzeana.

Ileana locuia cu bunica ei într-o casă mică, cu horn și cu un război de țesut lângă fereastră. Bunica țesea de dimineață până seara, iar Ileana stătea alături și număra ghemurile.

Într-o seară, când afară cădea prima ceață de toamnă, bunica a lăsat războiul și a scos din lădiță trei fire de lână: unul roșu, unul albastru și unul galben.

– Ileano, dragă, a zis ea, sunt bătrână și drumul meu o să se sfârșească într-o zi. Vreau să-ți las ceva. Iată trei fire. Fiecare are un rost.

Ileana a luat firele în palme. Erau moi și calde, de parcă le ținuse cineva la piept.

– Firul roșu e pentru când ți-e frig la inimă, a spus bunica. Îl legi la încheietură și te gândești la cei care te iubesc.

– Firul albastru e pentru când ți-e frică. Îl strângi în pumn și respiri adânc, până se liniștește noaptea.

– Iar firul galben e pentru când ești fericită. Atunci îl desfaci și îl dai mai departe, cuiva care are nevoie.

Ileana a pus firele în buzunarul șorțului. Pe urmă a adormit lângă horn, cu capul în poala bunicii.

A trecut iarna, a trecut primăvara. Într-o zi, bunica a obosit și s-a culcat devreme. Ileana a stat la căpătâiul ei, iar în casă s-a făcut o liniște mare. Atunci i s-a părut că i-a înghețat inima.

A scos firul roșu și l-a legat la încheietură. S-a gândit la mâna bunicii, care îi mângâia mereu părul. S-a gândit la cântecul pe care îl fredona bunica la țesut. Frigul din piept s-a topit încet, ca zăpada la soare.

Dimineața, bunica i-a zâmbit.

– Mi-a trecut, a spus ea. Era doar o oboseală. Dar să știi, firul roșu merge și când sunt departe.

Au mai trecut zile. Într-o noapte, a fost furtună. Tunetul a zguduit geamurile, iar Ileana s-a ascuns sub pătură. I-a fost frică, atât de frică, încât nu mai putea să strige.

Și-a amintit de firul albastru. L-a scos din buzunar și l-a strâns în pumn. A tras aer în piept, a numărat până la cinci, a suflat încet. Tunetul se auzea la fel de tare, dar frica se făcuse mai mică, ca un cățeluș care s-a obișnuit cu zgomotul.

Când s-a luminat de ziuă, Ileana a ieșit în ogradă. Pe gard stătea o vrăbiuță udă, cu aripile strânse. Tremura de frig.

Ileana a luat-o în palmă, a încălzit-o și i-a dat firimituri. Vrăbiuța s-a scuturat, a ciripit și a zburat.

Ileana a simțit atunci o bucurie atât de mare, încât i-a venit să cânte. A scos firul galben și l-a rupt în două bucăți. Una a păstrat-o. Pe cealaltă i-a dus-o vecinei de peste drum, care era singură și bolnavă.

– Ți-l dau ca să-ți fie mai cald, a zis Ileana. Mi l-a dat bunica, iar ea l-a primit de la mama ei.

Vecina a legat firul de fereastră și a zâmbit pentru prima oară după multă vreme.

Au trecut anii. Ileana a crescut, iar în sat i se spunea acum Ileana Cosânzeana, cea care știe să țese. Când a avut ea o nepoțică, a așezat-o în poală și i-a spus:

– Am trei fire pentru tine. Fiecare are un rost.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.