Ileana Cosânzeana și oglinda care nu știa să mintă

A fost odată ca niciodată, într-un castel cu un turn înalt, Ileana Cosânzeana. În camera din turn avea o oglindă veche, cu ramă de argint, pe care o primise de la o zână din munți.

Oglinda avea o singură însușire: nu știa să mintă. Dacă o întrebai ceva, îți spunea ce vedea, nici mai mult, nici mai puțin.

În prima dimineață, Ileana s-a pieptănat și a întrebat:

– Oglindă, oglinjoară, am părul aranjat?

– Nu, a zis oglinda. Ai un smoc răsucit la ceafă.

Ileana a râs și l-a netezit. Era folositor să știe.

Dar zilele au trecut, și Ileana a început să întrebe lucruri mai grele.

Odată a făcut o broderie, ca să i-o dea în dar lui Făt-Frumos. A ținut-o în fața oglinzii.

– E frumoasă?

– Are un fir întors, a spus oglinda. Și o floare pare strâmbă.

Ileana s-a întristat. Și-a pus broderia la loc, în sertar, și n-a mai privit-o.

Altă dată, a cântat un cântec nou. Cântecul avea un vers greu de ținut.

– Cânt bine?

– Ai ratat nota de sus.

Ileana a tăcut. Din ziua aceea n-a mai cântat în turn.

Într-o seară, supărată, a întors oglinda cu fața la perete.

– Mincinoaso, nu! a oftat ea. Spui doar adevărul, dar mă doare.

Oglinda n-a zis nimic. Pe peretele din spate, câteva raze de lună s-au strecurat prin fereastră.

A doua zi, la poarta castelului, a venit un copil din sat, cu o ulcică de lapte.

– Ileană, a zis copilul, am făcut un cântec pentru tine. Vrei să-l auzi?

Ileana l-a ascultat. Cântecul era șchiop, cu un vers prea lung și o rimă care nu se potrivea. Copilul îl cânta cu ochii strălucind.

– E bun? a întrebat el.

Ileana s-a uitat la fața lui. Ar fi putut spune: „Are greșeli.” Era adevărul. Dar a simțit, cumva, că nu e tot adevărul.

– Versul de la mijloc mi-a plăcut cel mai mult, a zis ea. Ai grijă doar la final, că rima fuge. Vrei să-l încercăm împreună?

Copilul a zâmbit larg. S-au așezat pe treaptă și au schimbat rima, o dată, de două ori, până s-a potrivit. Cântecul a ieșit mai bun, și copilul a plecat fericit.

Seara, Ileana a urcat în turn. A întors oglinda cu fața spre cameră.

– Oglindă, a zis ea, ai avut dreptate de la început. Dar azi am învățat ceva.

– Ce ai învățat? a întrebat oglinda.

– Că adevărul nu e un bici. Poate fi o mână întinsă. Tu îmi spui ce e greșit. Dar eu pot alege și cum să spun mai departe.

Oglinda a licărit în lumina lunii.

– Mai întreabă-mă o dată, a spus ea.

Ileana a scos broderia din sertar.

– Are un fir întors și o floare strâmbă, nu-i așa?

– Da, a răspuns oglinda. Dar are și o albină brodată cu mare grijă.

Ileana s-a uitat mai bine. Era adevărat. Albina era cea mai frumoasă parte, și nu o văzuse înainte.

A descusut firul întors și a îndreptat floarea. A doua zi a cântat din nou, în turn, și a ținut nota de sus.

Iar oglinda a tăcut, cu fața spre ea. Căci uneori nu e nevoie de nimic altceva decât de adevăr, spus cu blândețe.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.