A fost odată ca niciodată, într-un sat de la poalele munților, o fată pe nume Ileana Cosânzeana. Avea o coadă lungă, aurie, și o voce pe care o știau doar păsările.
Cânta dimineața, când scotea apă din fântână. Cânta când pășea prin iarbă. Cânta și în pădure, iar păsările se strângeau pe crengi să o asculte. Dar numai atunci când era singură.
Când trecea cineva pe drum, Ileana tăcea. Cuvintele i se făceau mici în gât, iar obrajii se făceau roșii ca merele.
Odată pe an, la sărbătoarea satului, se făcea un târg mare. Se aduceau colaci și mere, se ridica o scenă din scânduri și fiecare care voia putea să cânte.
– Ileana, a spus bătrâna vecină, tu ai cea mai frumoasă voce de pe aici. Urcă și cântă!
– Nu pot, a șoptit Ileana. Mi-e rușine.
Rușinea era ca o umbră mică, stând alături de ea. Se lipea de picioare și le făcea grele.
În seara de dinainte de târg, Ileana a plecat în pădure și s-a așezat pe un buștean.
– Rușine, rușine, a spus ea, de ce vii tocmai când vreau să cânt?
Atunci, din vârful unui fag, a coborât o păsărică mică, cu pieptul roșu.
– Rușinea nu vine ca să te oprească, a ciripit ea. Vine ca să-ți spună că pentru tine contează. Dacă nu ți-ar păsa, nu ți-ar fi rușine.
– Dar nu vreau să mă ia în râs, a zis Ileana.
– Nu trebuie să cânți tare. Trebuie doar să faci un pas. Apoi încă unul.
Ileana s-a gândit. Un pas părea cu putință.
A doua zi, a mers la târg și s-a oprit lângă scenă. Doar atât. A rămas acolo, cu mâinile în șorț, privind cum cântă alții. Cânta un flăcău cu fluierul și un moșneag cu vocea gâjâită. Nimeni nu râdea de ei.
Au trecut ceasuri. Ileana a urcat o treaptă. Inima îi bătea tare, dar picioarele au ținut.
Apoi încă o treaptă. Din mulțime, vecina i-a făcut semn cu capul, fără să spună nimic.
Ileana a ajuns pe scenă. Era multă lume. I s-a uscat gura și i s-au făcut mâinile reci.
Atunci a văzut, pe marginea scenei, păsărica cu pieptul roșu. Se uita la ea.
Ileana a închis ochii și a cântat doar pentru ea. Prima notă a ieșit subțire, tremurată. A doua, mai sigură. A treia a urcat sus, ca un fir de argint, și s-a așezat peste tot târgul.
Când a deschis ochii, nimeni nu vorbea. Apoi a început cineva să bată din palme, și încă unul, și apoi toată piața.
Rușinea tot nu dispăruse. Stătea lângă ea, mică și caldă. Dar acum Ileana știa că poate cânta cu ea alături.
Seara, la apus, s-a întors spre casă. Păsările au cântat cu ea pe drum, iar ea le-a răspuns, de data aceasta fără să se ascundă.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.