Zâna Zorilor și norul care plângea

A fost odată ca niciodată o zână care se trezea în fiecare dimineață înaintea soarelui. Se chema Zâna Zorilor. Avea o lampă mică, în formă de stea, și cu ea aprindea cerul, încet, de la roz la auriu.

Într-o dimineață, când a ieșit din casa ei de pe marginea lumii, a auzit un hohot. Cineva plângea sus, între stele.

A ridicat lampa. Pe cer plutea un norișor mic, cenușiu, cu pleoapele umflate. Din el cădeau picături grele, una după alta, peste câmpuri.

– Bună dimineața, norișorule, a spus zâna. Ce s-a întâmplat?

– Nu știu, a suspinat norul. M-am trezit așa. Ceilalți nori sunt albi și vii. Eu sunt greu și plâng. Nu vreau să plâng, dar nu mă pot opri.

Zâna a vrut să-i spună că nu-i nimic și că totul o să fie bine. Dar și-a dat seama că norul nu avea nevoie de vorbe frumoase. Avea nevoie de cineva care să stea lângă el.

S-a așezat pe marginea unei stele și și-a pus lampa alături.

– Te ascult, a zis ea.

Norișorul a tăcut o vreme. Apoi a început să povestească, încet. Că ieri vântul l-a împins și nu i-a cerut voie. Că ceilalți nori s-au dus înainte, fără să-l aștepte. Că s-a simțit mic și uitat.

Cu cât vorbea, cu atât picăturile erau mai puține. Zâna nu a spus nimic. A dat din cap și a ascultat, până când norul a terminat tot ce avea de zis.

– Mi-e greu, a zis el la sfârșit.

– Știu, a spus zâna. Uneori e greu și nu e vina nimănui.

Dedesubt, ploaia lui ajunsese pe pământ. Fiecare picătură uda o floare. Margaretele au ridicat capetele, macii s-au întins, iar iarba a început să miroasă a proaspăt.

– Privește, a spus zâna și a arătat în jos.

Norișorul s-a uitat. Câmpul era un covor de culori. Din pământul uscat răsărise o pajiște întreagă.

– Asta am făcut eu? a întrebat norul uimit.

– Plânsul tău a făcut-o. Câteodată lacrimile sunt apă pentru ceva ce urmează să crească. Nu trebuie să te grăbești să le oprești.

Norișorul a mai plâns puțin, dar altfel, mai ușor. Pe măsură ce picăturile se terminau, el devenea mai ușor și mai alb, ca o lână cardată. Apoi a zâmbit, prima oară în ziua aceea.

– Mulțumesc că ai stat cu mine, a spus el.

– Oricând, a răspuns zâna. Dacă mai vine odată tristețea, ia-ți timp. Lasă-o să treacă, ca un nor.

Zâna și-a luat lampa și a aprins restul cerului. Soarele a răsărit în urma ei, auriu și cald, iar norișorul și-a pus în raza lui o dungă de curcubeu.

De atunci, în zilele cu ploaie măruntă, copiii care privesc pe fereastră spun că norii mici sunt doar triști. Și uneori e bine să fii trist, ca să crească florile.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.