Ileana și ghemul care nu se termina

A fost odată ca niciodată, la marginea unei păduri bătrâne, o casă cu acoperiș de șindrilă. Acolo locuia Ileana, o fată de zece ani, cu fratele ei mai mic, Ionuț.

Ileana îl păzea pe Ionuț cum își păzește cineva ochii din cap, pentru că el era un copil care umbla cu gândul în alte părți. Când se uita la un fluture, uita că are picioare. Când auzea o pasăre, o lua după ea fără să se mai uite înapoi.

Într-o seară de toamnă, Ileana a ieșit să strângă rufele de pe sârmă. Când s-a întors în curte, Ionuț nu mai era. Pe prag rămăsese doar una dintre cizmulițele lui.

Ileana a strigat și iar a strigat, dar răspuns n-a primit. A înțeles că micul ei frate pornise după vreo pasăre, spre pădure, tocmai când soarele începea să coboare după deal.

Cu inima grea, a luat o lanternă, o felie de pâine și a intrat între copaci. Mergea cu pași repezi, dar potecile se despărțeau în patru, apoi în opt, și nu știa pe care s-o aleagă.

La o răscruce, a dat de o bătrână cu năframă cenușie, care stătea pe un buștean și împletea un ciorap. Era Muma Pădurii. Pe omul necăjit, spuneau oamenii, îl ajuta, iar pe cel mândru îl lăsa să se încurce singur.

„Ce cauți, fată dragă, pe vremea asta?” a întrebat bătrâna.

„Pe fratele meu”, a spus Ileana. „S-a pierdut și nu știu încotro să merg.”

Muma Pădurii a scotocit în buzunarul de la șorț și a scos un ghem de lână roșie, nu mai mare decât un măr. L-a pus în palma fetei.

„Ghemul ăsta nu se termină niciodată”, a zis ea. „Se desface numai spre cine are nevoie de tine. Ține capătul firului și nu-l lăsa din mână.”

Ileana a mulțumit. A legat capătul firului de degetul mic și a dat drumul ghemului la pământ. Acesta a pornit singur, săltând printre rădăcini, iar ea după el.

Au mers așa prin tufișuri și prin ferigi. Ghemul se rostogolea fără grabă, dar fără oprire, iar firul roșu se vedea în lumina lanternei ca o cărare pe care o desena el însuși.

La un pârâu, ghemul a ajuns pe mal și s-a oprit. Apa curgea repede, iar piatra de trecere se scufundase sub frunze.

Ileana nu știa cum să treacă. S-a uitat la ghem și el, de parcă ar fi înțeles, a sărit pe o creangă joasă, a rămas agățat un pic și apoi a căzut pe malul celălalt, trăgând firul peste apă. Firul s-a întins strâns, ca o punte subțire.

Ileana s-a ținut de el cu amândouă mâinile și a trecut încet, cu picioarele pe pietre. Apa îi uda gleznele, dar nu a căzut.

Mai departe, se lăsase ceața. Nu se mai vedea nimic mai departe de un pas. Ileana a strâns lanterna, iar ghemul s-a rostogolit tot înainte, fără să se rătăcească.

Ea mergea și vorbea cu glas tare, ca să nu-i fie frică: „Ionuț, vin eu! Ionuț, stai unde ești!”

Și undeva departe, la capătul ceții, a auzit un glas mic: „Ileana?”

Ghemul s-a oprit lângă rădăcinile unui brad înalt. Sub ramurile lui, într-un culcuș de ace uscate, dormea Ionuț, cu un picior înfășurat în basma și cu o frunză mare pusă ca pătură.

Mai încolo stătea un iepure sur care îl păzise toată noaptea. Când Ileana a ajuns, iepurele s-a uitat la ea, a clătinat din urechi și a plecat fără zgomot.

„Am mers după o pasăre”, a șoptit Ionuț, cu ochii încă lipiți de somn. „N-am vrut să te supăr.”

Ileana l-a strâns în brațe. Voia să-i spună ceva sever, dar n-a putut. I-a pus cizmulița pe picior și l-a luat de mână.

Când s-au întors la răscruce, Muma Pădurii nu mai era. Pe buștean stătea doar un ciorap împletit pe jumătate, iar lângă el, ghemul lor, acum mic cât o alună.

Ileana l-a luat. L-a ținut tot drumul acasă în pumn, cald, și l-a pus seara pe pervaz, lângă lampă.

De atunci, când Ionuț pornește după câte o pasăre, ghemul se mișcă puțin pe pervaz, ca să știe Ileana încotro să caute. Dar Ionuț a învățat să spună de fiecare dată unde se duce. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.