Cheița care deschidea doar lucruri mici

Într-o după-amiază de toamnă, Luca a găsit o cheiță în crăpătura dintre două scânduri ale prispei. Era cât un deget mic, din alamă, și avea un mâner în formă de stea.

A încercat-o pe ușa casei, dar cheița nu intra. A încercat-o pe poarta grădinii și pe lada de lemn din șopron. Nicăieri.

Atunci a luat de jos o coajă de nucă, goală pe dinăuntru, și a atins-o cu vârful cheiței.

Cheița s-a învârtit singură, cu un clinchet subțire. Coaja de nucă s-a deschis ca un capac și înăuntru s-a aprins o luminiță cât o sclipire de licurici.

Luca a rămas cu gura deschisă. Apoi a ținut cheița în pumn tot restul zilei.

A doua zi a deschis cu ea o cutie de nasturi, și nasturii au început să se rostogolească pe masă, râzând ca niște clopoței. A deschis un mugur de trandafir de la gard, iar mugurul a mirosit a dulceață. Pe urmă a deschis o scoică de la mare, uitată pe un raft, și din ea s-a auzit un val care mergea încet, încet.

„Cheița asta merge numai la lucrurile mici”, și-a zis Luca. „La cele mari nu vrea.”

Și chiar așa era. Pe dulapul din cameră n-a vrut să-l deschidă, nici pe ușa de la baie.

Seara, mama l-a pus la culcat și a stins lumina mare. A rămas aprinsă doar veioza cea mică, cu abajur galben.

După un timp, Luca s-a uitat spre colțul de lângă dulap. Acolo era mereu mai întuneric decât în restul camerei. Părea că ceva stă ghemuit și așteaptă.

Inima lui bătea repede. A strâns pătura sub bărbie și s-a gândit la cheiță. Stătea pe noptieră, lângă un pahar cu apă.

A luat-o în mână. Era caldă, ca o piatră ținută la soare.

„Dacă deschide lucrurile mici”, a șoptit Luca, „poate deschide și frica mea. Doar ea e mică, nu?”

A întins mâna în aer, spre colț, și a răsucit cheița o dată. Clinc.

Din întuneric a căzut în palma lui ceva ușor, cam cât o nucă. Era rotund, cenușiu și puțin cald, ca un pui de vrabie. Stătea liniștit și tremura ușor.

„Tu ești?” a întrebat Luca.

Frica nu a răspuns. Avea doi ochi cât două puncte, iar privirea ei era mai speriată decât fusese a lui.

„Nu-i nimic”, i-a spus Luca. „Și eu am tremurat.”

L-a pus cu grijă în cutia cu nasturi, între un nasture albastru și unul cu patru găuri. Apoi a așezat capacul, nu strâns, ca să aibă aer.

Colțul de lângă dulap nu mai era la fel de negru. Se vedea acolo un papuc, o minge de lână și marginea unui covoraș cu pătrățele. Toate fuseseră la locul lor și până atunci. Doar că nu le văzuse nimeni.

Luca s-a întins în pat. Cutia stătea pe noptieră, iar din ea se auzea un foșnet mic, apoi încă unul, apoi nimic.

Cheița s-a așezat lângă el, pe pernă, cu steluța în sus. A strălucit puțin, ca să-i țină companie, până când Luca a adormit.

Dimineața, frica era tot în cutie, dar mai mică, aproape cât un bob de mazăre. Luca a lăsat-o să stea acolo, între nasturi. Și de atunci, când se făcea întuneric, o auzea doar uneori cum se foiește, ca un hamster care își caută un loc de somn.