Vrăjitoarea Mina și pantofii care dansau

A fost odată ca niciodată o vrăjitoare mică, pe nume Mina, care abia se mutase într-un sat de la poalele dealului. Avea o pălărie cârpită într-o parte și o baghetă din lemn de alun, pe care o cioplise singură.

În sat nu o cunoștea nimeni, iar Mina nu știa cum să se facă cunoscută. Stătea la fereastră și se uita cum trec vecinii.

Într-o dimineață a aflat că sâmbăta aceea se face nuntă în sat, cu lăutari și cu mese întinse în fața bisericii. „Aha”, și-a zis Mina. „Pot să ajut și eu cu ceva.”

Se uitase bine la pantofii oamenilor. Erau plini de praf de la drumul de țară, iar unii aveau noroi uscat pe vârf. „Dacă îi fac străluciți, se vor bucura”, a gândit ea.

Vraja pe care o știa pentru lustruit era scurtă: „Praf, pleacă, luciu, vino!” Mina a ridicat bagheta și a spus-o din toată inima.

Numai că a vorbit prea repede, iar din vorbe a ieșit altceva. Praful a plecat, într-adevăr, dar luciul a rămas la jumătate de drum și s-a prins de tălpi, ca niște mici clopoței.

Pantofii din sat au început să tropăie singuri. Întâi unul, într-o curte, apoi altul, la fântână. Bătrânul Gheorghe, care tocmai scotea apă, a simțit cum i se ridică piciorul stâng.

„Ei, dar ce-i asta?” a râs el. „Mă invită un pantof la joc!”

Într-un minut, tot satul ieșise în drum. Femeile cu coșuri pe brațe se învârteau în loc, copiii băteau din picioare și un cocoș roșu sărea pe gard, deși el nu avea pantofi.

Mina a scăpat bagheta din mână. „Am stricat totul”, a șoptit, și i s-au umplut ochii de lacrimi.

Atunci a venit lângă ea o fetiță cu codițe, chiar Anca, fata morarului. Pantofii ei roșii o trăseseră până la poarta Minei.

„Tu ai făcut asta?” a întrebat Anca, gâfâind.

„Eu”, a zis Mina încet. „Voiam doar să lustruiesc pantofii. Iartă-mă.”

Anca s-a uitat la ea, apoi la sat, unde toți râdeau și se țineau de mâini. A început să râdă și ea.

„Eu nu știu să dansez”, a spus. „N-am dansat niciodată cu nimeni, pentru că mă împiedicam. Dar azi pantofii mă țin ei!”

Au dansat amândouă până în mijlocul drumului. Mina era mică de statură, iar pălăria ei cârpită zbura și cădea, și zbura iar.

Când a bătut clopotul de seară, vraja s-a risipit singură, ca aburul de pe o ceașcă de ceai. Pantofii s-au oprit unul câte unul, curați și strălucitori, tocmai cum își dorise Mina de la început.

Oamenii au rămas pe loc, cam amețiți și foarte mulțumiți. Bătrânul Gheorghe a venit și i-a strâns mâna.

„Fetiță”, a zis el, „sâmbătă la nuntă să vii cu noi. Și să-ți iei bagheta.”

De atunci, în satul de la poalele dealului, toată lumea o salută pe Mina cu „Bună ziua, vrăjitoareo!” iar Anca nu mai merge nicăieri fără ea. Vraja cu lustruitul o spune acum foarte rar, silabă cu silabă. Totuși, când e mulțumită, o lasă uneori să iasă puțin greșit, doar ca să mai danseze o dată.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.