Salt la conținut

Poveste cu animale

Pisoiul care a vrut să fie invizibil

De la 2 ani, despre emoții, 4 minute de citit cu voce tare

Ilustrație: un pisoi cenușiu pe o pernă, pe jumătate transparent, cu mustăți și coadă vizibile, într-o cameră luminată de lună

Pisoiul Fulg avea blană cenușie și un clopoțel la gât. Clopoțelul făcea ding, ding, ding, când Fulg alerga.

Într-o dimineață, Fulg a sărit pe masă. Ding, ding, ding. A dat cu laba în ceașca de lapte, și ceașca s-a răsturnat. Plici! Laptele a curs pe masă și de pe masă pe covor.

Fulg s-a uitat la lapte. S-a uitat la covor. Și i s-a făcut un pic de rușine.

„Aș vrea să nu mă vadă nimeni”, a mieunat el. „Aș vrea să fiu invizibil.”

S-a dus la fereastră. Pe cer mai era o stea mică, rămasă din noapte. Fulg i-a spus în șoaptă dorința.

Steaua a clipit o dată. Și Fulg a început să dispară, cu totul. Mai întâi laba, apoi burta, apoi coada, apoi nasul. Nu s-a mai văzut nimic.

Doar clopoțelul a rămas. Ding, ding, ding.

Mama lui Fulg a intrat în bucătărie. S-a uitat la laptele de pe covor.

„Aoleu”, a zis ea. „Cine a vărsat laptele?”

Ding, ding, a sunat clopoțelul de sub scaun.

„Cred că știu eu”, a spus mama și s-a aplecat ușor. „Dar nu-l văd pe pisoi nicăieri.”

Fulg stătea sub scaun, tăcut. Ding, a mai făcut clopoțelul, pentru că el tremura puțin.

Mama a luat o cârpă. A șters laptele de pe covor, încet, și nu s-a supărat.

Fulg ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu avea cum, pentru că mama nu-l vedea. Nici blană nu mai avea, ca să fie mângâiat. Toată ziua a stat în colț, ca un aer mic și rece.

Când s-a lăsat seara, i s-a făcut dor de ceva. Dor să fie luat în brațe. Dor de căldura mamei.

S-a dus iar la fereastră. Steaua mică se vedea acum mai bine, cu toate surorile ei.

„Steluță”, a șoptit Fulg. „Vreau să mă vadă din nou toată lumea. Mai ales mama.”

Steaua a clipit o dată. Întâi i-a apărut nasul, apoi mustățile, apoi coada, cu vârful alb.

Fulg a alergat la mama. Ding, ding, ding.

„Mamă”, a mieunat el. „Eu am vărsat laptele. Îmi pare rău.”

Mama l-a luat în brațe și l-a mângâiat pe cap.

„Știam”, a spus ea. „Te-am auzit tot timpul. Clopoțelul tău nu stă niciodată ascuns.”

Fulg a tors. Prrr, prrr, prrr. A adormit pe pernă, cu nasul în căldura ei, și clopoțelul a făcut încă un ding mic, de noapte bună.

Pentru părinți. Rușinea după o greșeală mică, un pahar vărsat sau o jucărie ruptă, îi face pe copii să vrea să se ascundă. Povestea arată că cel mic poate spune ce a făcut și poate fi primit cu brațele deschise. Un joc pe care îl puteți face după lectură: „Cum sună clopoțelul lui Fulg când e rușinos? Dar când e fericit?”

Repetițiile (ding, ding, ding) pot fi spuse de copil împreună cu voi. Mai multe povești de acest fel sunt în Povești magice pentru copii, în Pentru 2-4 ani și în Despre emoții. Mai departe puteți citi Cheița care deschidea doar lucruri mici.