Tata Mariei lucra într-un oraș departe, dincolo de dealuri. Se întorcea acasă doar din când în când, iar între vizite treceau multe seri.
Maria avea șapte ani și știa să numere zilele pe degete. Astăzi erau nouă degete până la vizita lui.
Într-o seară, mama a stins lumina mare și a lăsat doar lămpița. Maria s-a uitat pe fereastră. Drumul care ducea spre dealuri era gol și întunecat.
– Mamă, mi-e dor de tata, a spus ea.
Dorul era o senzație ciudată. Nu durea ca o julitură, dar stătea în piept ca o încăpere goală, unde ar fi trebuit să fie cineva.
Mama s-a așezat lângă ea.
– Și mie, Maria. Mi-e dor de el în fiecare seară.
– Și ce faci cu dorul? a întrebat Maria.
– Uneori îl las să stea cu mine. Alteori îl scriu.
– Îl scrii?
– Într-o scrisoare. Dorul se mai ușurează când îl pui pe hârtie.
Maria a luat o foaie albă și un creion. S-a gândit mult. Nu știa cu ce să înceapă.
– Începe cu ce ai făcut azi, a zis mama.
Maria a scris: „Dragă tata, azi am desenat un cal. Nu seamănă prea mult cu un cal, dar eu știu că e unul.”
A scris apoi că ciocârlia din pomul de la poartă a cântat de dimineață. A scris că pisica a prins un fluture și l-a lăsat să zboare. A scris că la școală a învățat cum se scrie cuvântul „ciocârlie” și că e greu.
Pe urmă a stat și a scris încet, cu litere mari:
„Mi-e dor de tine. Uneori stau pe pervaz și mă uit la drum. Nu mă supăr că ești departe. Dar mi-aș dori să fii aici.”
Când a terminat, în piept i se făcuse puțin loc. Încăperea goală nu dispăruse, dar nu mai era așa de întunecată.
A desenat în colțul foii o steluță mică, apoi a împăturit scrisoarea și a pus-o într-un plic. Mama a scris adresa.
– Mâine o duc la poștă, a spus mama.
– Și până ajunge la el?
– Până atunci, o să știe tata că ne gândim la el. Și noi știm că el se gândește la noi.
Maria a pus plicul pe pervaz, lângă lămpiță. Se vedea steluța de pe el.
După câteva zile, a venit răspuns. Un plic cu timbru străin. Înăuntru era un desen cu un tractor galben și un rând de litere mari: „Maria mea, și mie mi-e dor de tine. Număr zilele și eu. Curând vin.”
Maria a citit scrisoarea de trei ori. Apoi a pus-o sub pernă.
Seara, s-a uitat iar pe fereastră. Drumul spre dealuri era tot întunecat, dar nu mai părea gol. Era drumul pe care avea să vină tata.
A închis ochii. Dorul era încă acolo, dar stătea liniștit, ca o pisică la picioarele patului. Și Maria a adormit cu steluța în gând.