Steaua de hârtie din vârful bradului

Într-o seară de decembrie, când afară cădea zăpada mare și moale, Matei s-a așezat la masa din bucătărie. Pe masă erau foarfeca cu vârful rotund, un pic de clei și o foaie galbenă de hârtie.

– Fac o stea pentru brad, a spus el.

Bradul stătea în sufragerie, mare și verde, cu globuri roșii și lumini mici. Dar în vârf nu avea nimic. Vârful era gol.

Matei a tăiat și a tăiat. A ieșit o stea cu cinci colțuri. Unul era lung. Altul era scurt. Altul se îndoise ca o aripă.

– Mamă, a întrebat el încet, e frumoasă?

Mama s-a uitat la stea. S-a uitat mult.

– E steaua ta, a spus ea. Hai să o punem sus.

Tata l-a ridicat pe Matei în brațe. Matei a pus steaua în vârful bradului. A stat o clipă strâmbă, apoi a rămas așa.

Matei s-a uitat la ea și i s-a strâns inima. Lângă globurile lucioase, steaua lui părea mică și mototolită.

– Nu se potrivește, a șoptit el.

– Mâine ne uităm iar, a zis mama. Acum e timpul de somn.

Matei a mers la culcare cu un nod mic în gât. A adormit greu.

La miezul nopții, casa era liniștită. Lumina bradului se stinsese. Doar pe fereastră intra lumina lunii, albă ca laptele.

Lumina lunii a căzut pe steaua de hârtie. Și atunci s-a întâmplat ceva mic și frumos.

Steaua a prins lumină. Nu era una ascuțită, ca a globurilor. Era o lumină blândă, galbenă, ca o lămâie coaptă. Colțul lung a prins mai mult. Colțul îndoit a prins și el, și a strălucit ca o aripă.

Pe peretele sufrageriei s-a desenat o umbră mare. Era o stea cu colțuri neegale, cum nu mai fusese niciodată alta pe lume.

Un grăunte de zăpadă a bătut în geam. Apoi altul. O pisică a trecut pe sub fereastră și s-a oprit să se uite în sus.

Parcă toată strada ținea de vorbă cu steaua.

Dimineața, Matei a deschis ochii și a alergat în sufragerie în papuci.

Soarele de iarnă lovea bradul. Globurile străluceau tare, dar steaua de hârtie se vedea cel mai bine. Era caldă și galbenă și era a lui.

– Mamă, a strigat Matei, e frumoasă!

Mama a zâmbit, cu ceaiul în mână.

– Era frumoasă și aseară, a spus ea. Doar că tu te uitai la celelalte.

Matei a râs. S-a așezat pe covor, lângă brad, și a rămas mult acolo, privind în sus.

În seara de Crăciun, când au venit bunicii, bunica a arătat cu degetul spre brad.

– Ce stea frumoasă! Cine a făcut-o?

– Eu, a spus Matei. Are un colț strâmb.

– Chiar de aceea e a ta, a răspuns bunica.

Afară ningea liniștit. În casă mirosea a portocale și a scorțișoară. Iar în vârful bradului, steaua de hârtie strălucea cu lumina ei blândă, până când Matei a adormit pe canapea, cu obrazul pe mâna bunicii.

Și bradul a rămas aprins toată noaptea, cu steaua lui mică în vârf.