Ulciorul spart al bunicii

Bunica avea în bucătărie un ulcior albastru, cu flori albe pictate pe burtă. Stătea pe pervaz, lângă candela cu untdelemn, și nimeni nu avea voie să-l mute.

Ana, nepoata, venise la bunica pentru o săptămână. Era o fetiță de șapte ani, iute și veselă. Iute cam prea tare.

Într-o seară, când bunica se dusese la vecina, Ana a început să alerge prin bucătărie cu o păpușă în brațe. S-a întors prea repede, cu cotul înainte.

Ulciorul a căzut. A făcut un zgomot sec și s-a spart în patru bucăți mari și multe mici.

Ana a înlemnit. Nu se mai auzea decât ceasul din perete.

„Bunica o să plângă”, s-a gândit ea. Apoi, mai repede: „Pot să-l pun la loc, cu bucățile lipite una de alta. Poate nu se vede. Sau pot spune că a venit pisica.”

Pisica dormea pe cuptor și nu știa nimic.

Ana a adunat cioburile și le-a băgat într-un ștergar. Mâinile îi tremurau. Voia să le ascundă în dulap, sub cratițe, dar ceva a oprit-o. Poate vocea de dinăuntru, care nu o lăsa în pace.

Bunica s-a întors cu un coș de nuci. S-a uitat spre pervaz și a văzut locul gol.

– Unde e ulciorul, Ana?

Fetița a deschis gura. Gândul cu pisica i-a venit în minte, gata făcut. Dar când a ridicat ochii, a văzut candela. Lumina ei mică tremura, calmă, ca o veghe.

– L-am spart eu, a zis Ana, cu lacrimi în ochi. Alergam și m-am întors prea repede. Mi-a fost frică să-ți spun. Îmi pare rău, bunico.

Bunica a lăsat coșul pe masă. A privit ștergarul cu bucățile, apoi pe Ana. A tăcut mult, iar Ana a simțit că i se strânge stomacul.

Apoi bunica s-a așezat pe scaun și a întins brațele.

– Vino aici.

Ana s-a ghemuit lângă ea, plângând.

– Era ulciorul mamei mele, a spus bunica încet. Îmi pare rău că s-a spart. Dar să știi ceva: mă doare mai puțin ulciorul decât m-ar fi durut o minciună. Un ulcior se poate lipi. Încrederea e mai greu de lipit.

– Nu ești supărată? a șoptit Ana.

– Am fost o clipă, a recunoscut bunica. Dar mi-ai spus adevărul când era greu. Asta contează mai mult decât orice ulcior.

Au rămas așa, în liniște, până s-a oprit plânsul.

– Știi ce facem? a zis bunica, ștergându-i obrazul. Strângem toate bucățile, și mâine încercăm să-l lipim. N-o să mai fie ca nou. Dar o să aibă crăpături de aur, cum zice un vecin de-al meu meșter. Ca să-și amintească de noi.

A doua zi, au lipit ulciorul împreună, bucată cu bucată, cu clei și răbdare. Ana a ținut fiecare ciob până s-a prins. Ulciorul a ieșit cu urme vizibile, ca o hartă de râuri.

L-au pus înapoi pe pervaz, lângă candelă.

În seara aceea, Ana și-a spus rugăciunea lângă pat și a adăugat:

– Doamne, ajută-mă să spun mereu adevărul, chiar când mi-e frică.

Pe pervaz, ulciorul albastru lucea în lumina candelei. Mai frumos acum, tocmai pentru că fusese spart și reparat.