Veverița care nu mai încăpea de bucurie

Într-o dimineață, veverița Nuca s-a trezit și a simțit ceva în burtică. Ceva mare și cald. Ceva care gâdila.

Era bucurie.

Nu știa de unde venea. Poate de la soarele care se uita pe fereastra scorburii. Poate de la o frunză care dansa pe ramură. Bucuria era acolo și nu o mai ținea în burtică.

– Uau! a zis Nuca.

A sărit din pat. Hop! A sărit pe ramură. Hop, hop! A sărit pe altă ramură. Hop, hop, hop!

Bucuria era tot mare. Nuca a început să se învârtă. Învârt, învârt, învârt! Până s-a amețit și a căzut în iarbă, râzând.

– Nu mai încap de bucurie! a strigat ea.

Pe cărare trecea un arici.

– Bună dimineața, Nuca. De ce râzi?

– Sunt tare, tare veselă! Hai să te învârt și pe tine!

Ariciul s-a gândit. Nu prea era obișnuit să fie învârtit, dar Nuca era așa de veselă. Și-a dat jos țepii, cât a putut, și a pus lăbuța în lăbuța ei. S-au învârtit împreună. Învârt, învârt, învârt!

– Ha, ha, ha! a râs ariciul. Eram mai somnoros, dar acum nu mai sunt.

Nuca s-a uitat în burtică. Bucuria era tot acolo. Parcă se făcuse și mai mare.

A alergat mai departe și a dat peste o broscuță, la marginea bălții.

– Broscuțo, broscuțo! Mi-e bucuria prea mare! Vrei și tu un pic?

– Un pic, a zis broscuța. Dar nu mă învârti. Eu sar.

Au sărit amândouă. Hop în baltă! Plici, plici, plici! Stropi mulți, mulți, peste tot. Broscuța a oracăit de râs, iar Nuca a râs după ea.

Apoi a venit un melc, încet, încet. Nuca nu l-a învârtit și nu l-a pus să sară. S-a așezat lângă el și a mers pe lângă el, încet, încet.

– Ție ce-ți place? a întrebat ea.

– Îmi place să merg încet și să mă uit, a zis melcul.

Nuca s-a uitat. A văzut o buburuză pe o floare, un fir de iarbă cu o picătură pe el și un nor care semăna cu un iepuraș. Nu mai văzuse niciodată norul acela, pentru că de obicei sărea prea repede.

– E frumos, a șoptit ea.

Bucuria nu mai gâdila. Era tot mare, dar stătea liniștită în burtică, ca o pisică la căldură.

Spre seară, Nuca s-a întors la scorbura ei. Era puțin obosită și foarte mulțumită.

– Bucurie, bucurie, a spus ea încet. Ai fost mare azi. Am împărțit-o cu ariciul, cu broscuța și cu melcul. Și tot a rămas destulă.

Bucuria a zâmbit în burtica ei.

Nuca s-a băgat sub frunza ei moale și a închis ochii. Soarele a coborât după deal. Iar veverița a adormit zâmbind, cu bucuria cuibărită lângă ea.