Castorul Ticu construia de trei zile un baraj mic la marginea iazului. Alegea fiecare crenguță, o măsura cu lăbuța și o așeza lângă celelalte.
– Aici vine cea dreaptă. Aici vine cea cu două brațe, spunea el.
În a treia dimineață, prietena lui, vidra Ina, a venit să-l ajute. A adus o creangă lungă și a pus-o deasupra.
– Uite, am terminat! a spus ea.
Creanga era prea grea. Barajul s-a aplecat. Două bețe au sărit, apoi alte cinci. Apa a trecut printre ele și a luat cu ea o grămadă de frunze.
Ticu a rămas nemișcat o clipă.
Apoi în burta lui a apărut un ghem fierbinte. Ghemul a urcat în piept și în obraji. Lăbuțele i s-au strâns.
– Ai stricat tot! a strigat el.
A smuls creanga din lăbuțele Inei și a aruncat-o pe mal. Apoi a lovit apa cu coada.
Pleosc!
Un val a stropit-o pe Ina până la urechi.
– Oprește-te, Ticu, a spus ea, făcând un pas înapoi.
Dar Ticu a mai lovit o dată.
Pleosc!
Ina s-a îndepărtat pe mal.
– Nu stau lângă coada ta când lovește, a spus ea. Te aștept lângă salcie.
Ticu voia să strige că nu are nevoie de nimeni. Voia să arunce toate crengile. A ridicat una groasă deasupra capului.
Atunci a văzut în apă o broscuță mică, ascunsă între două frunze. Se uita la creanga lui.
Ticu a încremenit.
– Pleacă de aici! a strigat el către broscuță.
Broscuța a sărit pe mal.
Ticu a lăsat creanga jos. Ghemul fierbinte era încă acolo. Nu voia să lovească broscuța. Nu voia nici să o sperie pe Ina. Dar coada lui parcă cerea să izbească ceva.
A venit bunicul castor. Nu s-a apropiat de coada lui Ticu.
– Văd apă tulbure și crengi aruncate, a spus el. Ce s-a întâmplat?
– Barajul meu s-a stricat! a strigat Ticu. Ina a pus creanga greșită. Totul e stricat!
– Ești foarte furios.
– Da!
– Poți fi furios. Nu poți stropi pe cineva și nu poți arunca o creangă spre cineva. Unde poate merge puterea din lăbuțe fără să rănească?
Ticu s-a uitat în jur. Bunicul i-a arătat un trunchi gros, căzut pe iarbă.
– Poți să-l împingi. Eu țin partea cealaltă.
Ticu și-a lipit lăbuțele de trunchi și a împins.
– Sunt furios! a spus el.
A împins din nou.
– Am muncit trei zile!
A treia oară a împins cât a putut, apoi a rămas cu fruntea sprijinită de scoarță.
Ghemul din burtă nu dispăruse. Dar nu mai umplea tot locul. Ticu putea să vadă iazul, broscuța și crengile rămase.
– Acum ce ai nevoie? a întrebat bunicul.
– Să nu atingă nimeni barajul fără să mă întrebe, a spus Ticu. Și să mă ajute cineva să-l refac.
Ina stătea încă lângă salcie.
Ticu a mers până la ea. Coada lui se târa liniștită prin iarbă.
– Am fost furios, a spus el. Te-am stropit și am aruncat creanga. Nu a fost în regulă. Îmi pare rău.
Ina și-a scuturat ultima picătură de pe ureche.
– M-am speriat când ai ridicat creanga, a spus ea.
– Data viitoare merg la trunchi. Sau spun că am nevoie de loc.
– Eu te întreb înainte să pun o creangă, a spus Ina. Vrei să te ajut acum?
Ticu s-a uitat la baraj. O parte rămăsese întreagă.
– Da. Mai întâi strângem crengile. Apoi alegem împreună.
Au lucrat până când soarele a ajuns deasupra sălciei. Barajul nou nu semăna cu primul. Era puțin mai lat și avea loc pe dedesubt pentru broscuță.
Ticu a pus ultima crenguță. A simțit din nou putere în coadă, dar de data aceasta a așezat-o pe pământ.
– Am terminat? a întrebat Ina.
– Am reparat, a spus Ticu.
Apa a trecut încet printre bețe, fără valuri. Pe luciul ei au apărut trei cercuri mici, apoi iazul s-a liniștit.