În dimineața serbării din poiană, vulpița Runa s-a trezit înaintea păsărilor. A sărit din culcuș și a fugit la fereastră.
Pe sfoara dintre doi mesteceni fluturau panglici. Pe masa lungă se răceau plăcinte cu mere. Iar lângă izvor, prietenii ei repetau cântecul pe care urmau să-l cânte împreună.
Runa știa toate versurile. Le repetase de atâtea ori, încât le putea spune și cu ochii închiși.
Era bucuroasă. Atât de bucuroasă, încât lăbuțele ei voiau să țopăie.
Dar când și-a văzut locul din fața tuturor, bucuria s-a amestecat cu altceva. Burta i s-a strâns. Urechile i s-au lipit de cap.
„Dacă uit cântecul?” s-a gândit ea.
Apoi o coțofană a trecut în zbor și i-a agățat din greșeală panglica de la gât. Nodul frumos s-a desfăcut și panglica a căzut într-o baltă.
Runa a simțit că i se încing obrajii.
– Nimic nu iese bine! a strigat ea. Nu mai cânt deloc!
A împins coșul cu flori și câteva petale s-au împrăștiat. Prietenul ei, bursucul Miro, s-a aplecat să le adune.
– Lasă-mă! i-a spus Runa.
A fugit până la marginea poienii și s-a ascuns sub un alun. Acolo nu mai vedea masa, panglicile sau locul ei din față. Totuși, înăuntrul ei era încă zgomot.
„Sunt bucuroasă sau speriată? Sunt tristă sau furioasă?” se întreba ea.
Nu găsea un singur răspuns. Toate păreau adevărate.
Pe cer a trecut atunci un nor ciudat. Într-o parte era galben ca lumina dimineții. În alta era cenușiu și picura. Un colț se răsucea ca vântul, iar marginea era roșiatică, de parcă norul se supărase.
Runa l-a privit mult.
– Și tu ai prea multe feluri de vreme? l-a întrebat.
Norul nu i-a răspuns. A mers încet mai departe, purtându-și toate culorile fără să aleagă una.
Miro s-a apropiat, dar nu s-a așezat prea aproape.
– Pot să stau aici? a întrebat el.
Runa a dat din cap.
– În mine e ca în norul acela, a spus ea după o vreme. E și soare, și ploaie, și vânt, și foc.
– Care parte se aude cel mai tare? a întrebat Miro.
Runa și-a pus o lăbuță pe piept.
– Focul. Sunt furioasă că s-a murdărit panglica.
A tras aer încet și l-a lăsat să iasă.
– Sub foc e frica. Mi-e teamă că uit cântecul.
A mai stat puțin.
– Și sub frică e tristețea, fiindcă voiam ca ziua să fie perfectă.
– Dar soarele? a întrebat Miro.
Coada Runei s-a mișcat ușor.
– Soarele e bucuria că suntem toți aici.
Miro a scos din buzunar panglica spălată la izvor. Nu mai era perfect netedă, dar era curată.
– Putem cânta din spate, dacă vrei, a spus el. Sau putem începe împreună. Sau putem doar să ascultăm.
Runa s-a gândit. Nu trebuia să gonească niciuna dintre culorile dinăuntru. Putea să le poarte cu ea, cum purta norul ploaia și lumina.
S-a întors în poiană și a ridicat coșul cu flori.
– Îmi pare rău că am strigat și că am împrăștiat petalele, i-a spus lui Miro.
Apoi s-a așezat lângă el, nu chiar în față. Când cântecul a început, primul vers i-a ieșit foarte încet. Al doilea a fost mai limpede. La al treilea, vocea lui Miro s-a întâlnit cu a ei.
Runa nu a uitat că îi era teamă. Dar a auzit și bucuria. Erau amândouă acolo.
Deasupra poienii, norul cu patru culori a lăsat să cadă trei picături. Apoi soarele a luminat panglicile.
Iar Runa a cântat până la capăt, cu toată vremea ei în inimă.