Puiului de cerb Nuc îi plăcea ploaia măruntă. Îi plăcea cum picăturile făceau cercuri în bălți și cum frunzele miroseau după ce se udau.
Dar nu îi plăcea deloc tunetul.
Când cerul bubuia, Nuc tresărea atât de tare, încât genunchii i se loveau unul de altul. Fugea în scorbură și își punea frunze peste urechi.
Într-o după-amiază, Nuc și mama lui adunau ghinde la marginea pădurii. Deasupra dealului a apărut un nor rotund și întunecat.
– Vine ploaia, a spus mama. Mergem la stejarul bătrân.
Adăpostul din scorbura stejarului era aproape. Totuși, înainte să ajungă, o lumină a clipit pe cer.
Apoi s-a auzit:
Bum-bum-bum!
Nuc s-a lipit de pământ.
– Oprește toba! a strigat el. Spune-i să se oprească!
Mama s-a aplecat lângă el.
– Te-a speriat zgomotul, a spus ea. Sunt aici. Mergem împreună până la scorbură.
Nuc voia să alerge, dar picioarele nu îl ascultau. Mama nu l-a tras. A rămas lângă el și a pus o copită în fața celeilalte.
– Un pas până la piatra galbenă, a spus ea.
Nuc a făcut un pas.
– Acum până la rădăcina groasă.
A mai venit un tunet. Nuc s-a oprit și a închis ochii.
– Inima mea aleargă, a șoptit el.
– O simt și eu când pun copita aici, a spus mama, atingându-i ușor pieptul. Poți să-i spui: „Am auzit tunetul. Sunt lângă mama. Scorbura e aproape.”
Nuc a repetat cu glas mic:
– Am auzit tunetul. Sunt lângă mama. Scorbura e aproape.
Au mai făcut doi pași și au intrat în stejar.
Înăuntru era uscat. O veveriță lăsase acolo un mănunchi de iarbă, iar o gaură rotundă arăta o bucățică de cer.
Bum!
Nuc și-a acoperit urechile.
– Toba mare, a spus mama. O auzim. Acum ascultăm ce vine după ea.
Au așteptat.
Pic, pic, pic, făcea ploaia pe frunze.
Fâș, fâș, făcea iarba.
Cioc, cioc, făcea o ghindă rostogolită în scorbură.
– După toba mare vin și sunete mici, a observat Nuc.
La următorul tunet, tot a tresărit. De data aceasta, a spus singur:
– Am auzit tunetul. Sunt cu mama. Sunt în stejar.
Apoi a căutat sunetele mici. A găsit picăturile, iarba și respirația mamei. A găsit chiar și propria lui respirație.
Furtuna nu s-a oprit fiindcă Nuc i-a cerut. A mai bătut de câteva ori în toba ei. Dar între bătăi era loc. În acel loc, Nuc putea să asculte altceva.
Curând, bubuiturile s-au auzit mai departe. Ploaia s-a subțiat. Prin gaura scorburii a intrat o rază galbenă.
Nuc a ieșit cu grijă. Pădurea era plină de picături, iar bălțile luceau.
– Nu mi-a trecut toată frica, a spus el.
– Nici nu trebuie să dispară toată ca să ieși, i-a răspuns mama.
În drum spre casă, au găsit trei bălți. Nuc a pășit prin prima. A sărit peste a doua. În a treia a rămas o clipă, uitându-se la cercurile de apă.
Departe, după deal, furtuna a mai bătut o dată în tobă.
Nuc a ridicat capul.
– Te aud, a spus el. Dar aud și pădurea.
Și a pornit mai departe, lângă mama lui, pe poteca udă și luminoasă.