În prima dimineață de grădiniță, puiul de vulpe Noni și-a pus singur rucsacul. În el avea o cană mică, un măr și batista albastră pe care mama i-o împăturise într-un pătrat.
– Sunt gata, a spus el acasă.
Pe drum a pășit repede. A numărat trei pietre albe, a sărit peste o rădăcină și i-a arătat mamei un stol de păsări.
Dar când au ajuns la poarta grădiniței, lăbuțele lui s-au oprit.
Dincolo de poartă se vedeau o masă joasă, cuburi colorate și câteva perne rotunde. Se auzeau glasuri. Un pui de iepure râdea. Altcineva plângea încet.
Noni s-a prins de coada mamei.
– M-am răzgândit, a spus el. Astăzi mergem acasă.
Mama s-a așezat lângă el.
– Acasă e locul pe care îl cunoști. Aici e nou, a spus ea.
– Prea nou.
Din curte a venit doamna Mara, o vulpe cu o eșarfă verde. Nu l-a tras pe Noni de lăbuță și nu i-a luat rucsacul.
– Bună dimineața, Noni. Poți să stai puțin lângă poartă, a spus ea. Eu voi duce frunza aceasta galbenă până la masa de lângă geam. Vrei să vezi unde o pun?
Noni s-a uitat la frunză. Avea cinci colțuri și un punct maroniu la mijloc.
– Doar până la masă, a spus el.
A ținut-o pe mama de o lăbuță și a intrat cu cealaltă lăbuță în curte. Apoi și-a adus și al doilea picior. Poarta a rămas deschisă în spatele lor.
La masă, doamna Mara a pus frunza pe o coală albă.
– Aici strângem lucrurile mici pe care le găsim afară, a spus ea.
Noni a zărit o ghindă, o pană și o piatră lucioasă. Ar fi vrut să le privească mai de aproape. În același timp, nu voia să lase coada mamei.
– Dacă pleci și nu mai știi drumul? a întrebat el.
Mama i-a arătat geamul.
– Eu plec pe poteca pe care am venit. După gustare și joacă, mă întorc pe aceeași potecă și te aștept la poartă.
– Chiar la poartă?
– Chiar la poartă.
Noni și-a scos batista albastră din rucsac. A strâns-o în palmă.
– Pot să o țin?
– Sigur, a spus mama.
Au făcut îmbrățișarea lor de acasă: una scurtă, una lungă și încă una cât o clipire. Mama a ieșit pe poartă. Noni a vrut să fugă după ea. A făcut un pas, apoi s-a oprit lângă doamna Mara.
Lacrimile i-au venit repede.
– Mi-e dor deja, a spus el.
– Poți să plângi și să stai lângă mine, i-a răspuns doamna Mara. Nu trebuie să alegi doar una.
Noni a plâns puțin. A ținut batista la obraz. Doamna Mara a rămas aproape.
După o vreme, puiul de iepure a adus două cuburi.
– Eu fac un pod, a spus el. Îmi lipsește o bucată.
Noni a văzut lângă masă un cub lung, indigo.
– Acesta poate fi bucata, a spus el.
A pus cubul peste alte două. Podul a stat. Au trecut pe sub el o ghindă, o castană și piatra lucioasă.
Noni încă simțea dorul. Uneori se uita spre geam. Dar lângă dor apăruse și curiozitatea. Apoi a venit foamea. Apoi bucuria că podul nu căzuse.
După gustare, doamna Mara a ridicat frunza galbenă.
– Cine își amintește de unde a venit?
– De la poartă, a spus Noni.
Când joaca s-a terminat, Noni și-a pus rucsacul. A alergat în curte.
La poartă era mama.
– Ai găsit drumul! a strigat el.
– L-am găsit, a spus ea, deschizând brațele.
Noni i-a arătat podul prin geam, frunza de pe coală și batista puțin mototolită.
– Mâine mai vii? l-a întrebat puiul de iepure.
Noni s-a uitat la poartă. Era aceeași poartă, dar acum știa ce era dincolo de ea.
– Mâine intru până la masa cu frunze, a spus el. După aceea mai vedem.
Și a plecat spre casă ținând-o pe mama de lăbuță, cu rucsacul ușor și inima ceva mai liniștită.