Veverița Mira și cinci ghinde

Veverița Mira locuia într-o scorbură cu o ușă rotundă. Într-o dimineață, mama ei i-a dat un săculeț mic.

– Avem nevoie de cinci ghinde pentru masa de seară, a spus mama. Le poți aduce tu?

– Desigur! a răspuns Mira și a fugit spre stejar.

Sub copac erau ghinde peste tot. Mira a pus una în săculeț, apoi încă una și încă una. A privit înăuntru.

– Sunt cinci, sigur sunt cinci!

Pe drum s-a întâlnit cu ariciul Doru.

– Ce duci acolo?

– Cinci ghinde.

Doru s-a uitat în săculeț.

– Eu văd numai trei.

Mira le-a răsturnat pe o frunză. A atins prima ghindă cu lăbuța.

– Unu.

A atins-o pe a doua.

– Doi.

Apoi și-a mișcat lăbuța repede peste ultima.

– Trei, patru, cinci!

– Ai spus trei numere, dar ai atins o singură ghindă, a observat Doru. Fiecare ghindă primește un singur număr.

Mira a încercat iar. A așezat ghindele în șir, ca să nu le încurce.

– Unu, a spus ea și a atins prima ghindă. Doi, a spus și a atins-o pe a doua. Trei, a spus când a ajuns la ultima.

– Ai trei ghinde, a spus Doru. Îți mai trebuie două.

Mira a găsit o ghindă lângă o piatră. A pus-o la capătul șirului și le-a numărat pe toate.

– Unu, doi, trei, patru.

Mai lipsea una. Cei doi au căutat lângă rădăcini, dar acolo erau doar frunze. Au privit după tufe, dar au găsit o castană. În cele din urmă, Doru a zărit o ghindă prinsă într-un smoc de mușchi.

Mira a așezat-o la capăt.

– Unu, doi, trei, patru, cinci!

Apoi a început să le pună în săculeț. Prima, a doua, a treia. Când a ridicat-o pe a patra, o coțofană a strigat de pe o ramură. Mira a privit în sus și a uitat unde ajunsese.

– Trebuie să încep din nou? a întrebat ea.

– Putem face cinci cuiburi pe pământ, a spus Doru.

Au așezat cinci frunze într-un rând. Mira a pus câte o ghindă pe fiecare frunză. Nicio frunză nu a rămas goală și nicio ghindă nu a rămas pe dinafară.

– Acum sunt cinci chiar dacă nu le mai număr? a întrebat Mira.

– Tot cinci sunt. Număratul ne ajută să aflăm câte sunt.

Mira a pus ghindele în săculeț una câte una. Acasă, mama le-a întins pe masă.

– Să vedem.

Mira le-a atins rar, fără să sară și fără să atingă una de două ori.

– Unu, doi, trei, patru, cinci.

– Exact câte ne trebuiau, a spus mama.

În seara aceea, Mira a păstrat cinci frunze lângă ușa rotundă. De câte ori aducea ceva acasă, așeza câte un lucru pe fiecare frunză. Iar numerele mergeau liniștite, unul după altul, fără să se mai împiedice.